Administrarea culturii nu e totuna cu managementul emoţiilor

Nu demult, la o dezbatere organizată de Societatea Academică din România despre descentralizare şi management în cultură, cineva a afirmat ca în tranziţia de la nivelul central la cel local unul dintre lucrurile cele mai importante de care administratorii trebuie să ţină cont sînt emoţiile celor “mutaţi”, managementul acestor emoţii. A urmat o răsuflare generală de aprobare, era ceea ce majoritatea aştepta, dar nimeni nu îndrăznea să spună. În cultură contează relaţiile interumane, compatibilitatea discursurilor şi a intereselor.

M-am întrebat ce anume ar putea determina ca o discuţie care ar trebui să fie despre management şi politici culturale să cadă atît de uşor într-o discuţie în care observaţiile la obiect vădesc totuşi faptul că există o înţelegere clară a faptului că totul este doar un spectacol necesar, că aproape nimic nu se va schimba, în fond, în felul în care merg lucrurile. În ce măsură ce se întîmplă este o consecinţă a unei tensiuni dintre nevoia de conectare la dinamica reală a nevoilor publicului şi a ofertei actorilor culturali, birocraţia specifică sectorului public şi natura activităţilor şi bunurilor culturale, purtători de identitate şi valoare economică în acelaşi timp? Ce implicaţii are asupra activităţii sectorului public cultural faptul că materia primă şi produsul final al activităţii culturale au o valoare fluidă, care nu este complet traductibilă în beneficii financiare (de fapt, acestea sînt considerate secundare chiar şi de partizanii valorii economice a culturii!) şi nici nu este clar ce impact social are sprijinirea anumitor sectoare culturale în defavoarea altora la un moment dat?

În lipsa unor ţeluri obiectivate (prin discurs, desigur, dar uneori discursul este atît de uzat încît argumentele par superflue iar contrargumentele absurde), prin comparaţie cu educaţia, sănătatea, asistenţa socială, dezvoltarea regională de pildă, în cultură apare mult mai stringentă nevoia ca obiectivele şi priorităţile să fie constant legitimate. E o chestiune de discurs, iar în cultură sînt atît de multe discursuri importante…Consensul asupra listei de priorităţi este extrem de firav, dacă e să privim onest. Uneori, pentru că este linişte, pare să nu fie aşa, dar mai răzbat scandaluri în media atunci cînd e vorba de mulţi bani …de care e nevoie sau care par să fie irosiţi… Cel mai recent exemplu este finanţarea consistentă, din banii publici ai Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, unui nou set de biserici (discuţia se purta în 2009 şi revine).

În același timp, atunci cînd sîntem gata să condamnăm conectarea la nevoile şi dinamica din cultură, nu trebuie să ignorăm faptul că Ministerul Culturii şi celelalte instituţii care definesc fondurile si destinaţia acestora, facilităţile şi procedurile, funcţioneaza într-un sistem greoi, mai birocratic ca alte ministere din alte domenii, unde priorităţile întrunesc mai uşor consensul partenerilor de dialog social, impactul este măsurabil, iar indicatorii mai cuantificali şi performanţa mai uşor de urmărit.

Tensiunea care se creează între nevoia constantă de legitimare a priorităţilor publice în domeniul culturii şi cadrul birocratic (cu procedurile, previziunile, strategiile, planurile de acțiuni, angajamentele internaţionale, declaraţiile oficiale) cred că devine un loc prielnic pentru interpretări partizane şi politicianism, pentru lipsa responsabilităţii instituţionale, difuzarea vinei şi concentrarea meritelor, în varianta pesimistă, şi pentru schimbări pozitive şi adaptare la nevoile fluctuante ale sectorului cultural, într-o notă pozitivă.  Diferenţa o fac mai multe lucruri, dintre care două sînt în puterea celor în afara sistemului public: monitorizarea activităţii administraţiei, tragerea unor semnale de alarmă, atunci cînd este cazul, şi sprijinirea unui dialog constant pe marginea proiectelor propuse, pentru întelegerea nevoilor şi a dinamicii sectorului de către guvernanţi.

Obţinerea legitimităţii impune necesitatea existenţei unor mecanisme instituţionale care să coaguleze poziţiile actorilor culturali. În trecutul nu foarte îndepărtat un grup de experti conectaţi direct la “interesul cetăţeanului” stabilea ce şi cum trebuie făcut. Acest lucru a devenit inacceptabil, deşi în continuare în instituţiile publice (în frunte cu Ministerul Culturii) roiesc experţii şi consilierii. Ce s-a schimbat este înţelegerea rolului acestora, de facilitatori inteligenţi între diversele interese din sectorul cultural, asigurînd transparenţa decizională prin consultări publice şi observînd dinamica domeniului din studii publice şi private. O astfel de relaţie de parteneriat şi participare reuşeşte, poate, să ţină în frîu tendinţa naturală către corupţie şi partizanat care creşte atît de natural în sistemul de Stat.

Raluca Pop este iniţiatoarea banipentruarte, blog şi pagină de Facebook, unde sînt oferite informaţii despre finanţări pentru artişti şi operatori culturali din România şi unde se dezvoltă un spaţiu de reflecţie şi dezbatere despre legislaţia şi politicile culturale din România.