Artişti, guvernanţi şi ritualul social al finanţării culturii
cu observaţii în jurul unor idei de Hans Abbing (Why Artists Are Poor? The Exceptional Economy of the Arts, Amsterdam University Press, 2004)
Nevoia reformei aparatului de stat, tradusă de guvernanţi din 2009 încoace prin disponibilizări de personal, desfiinţări sau comasări ale unor instituţii, a primit de curînd încă o critică, prin raportul social După 20 de ani: Opţiuni pentru România, realizat de Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii. Reamintind că rolul statului este de a produce și a echilibra bunăstarea, cu alte cuvinte, un rol social, autorii afirmă, după interpretarea datelor, că “România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanță de media statelor europene.”
Observaţia loveşte direct în Ordonanţa 63/2010, în urma căreia, la nivel local, mai multe instituţii publice, inclusiv de cultură, vor fi afectate, prin desfiinţare, comasare sau disponibilizare a personalului “excedentar”. Mă voi opri însă nu la drama instituţiilor şi la soarta culturii sau a publicului consumator de artă, ci la oamenii disponiblizaţi, cei care în teorie ar trebui sa fie măcar parţial absorbiţi de sectorul privat sau pentru care intrarea în şomaj ar putea să se transforme într-o ocazie de antreprenoriat. Slabe şanse. Nu doar că sectorul cultural asociativ şi privat nu poate absorbi numărul disponibilizaţilor, dar am dubii inclusiv că marea majoritate a acestora au aptitudinile necesare adaptării la o situaţie de lucru total diferită faţă de cea în care, uneori mai greu, alteori mai lin, subvenţia de la stat acoperea necesarul instituţiilor, indiferent de priza la public a programelor. Probabil că marea parte se va reorienta către alte domenii, unii vor emigra iar alţii vor intra prematur la pensie. Personalul tehnic sau cel care oferea sprijin administrativ instituţiilor are, comparativ cu artiştii sau specialiştii muzeografi, de pildă, mult mai multe şanse de integrare, deoarece competenţele specifice de care dispune sînt cerute şi în alte sectoare de activitate.
Artişii nu par să însemne mare lucru nici pentru guvernanţi, care prin instituţiile de profil nu fac eforturi de protecţie şi sprijin pentru o adaptare la noul context de viaţă şi creaţie, dar nici pentru ei înşişi, dacă e să observăm constanţa şi calitatea argumentelor pe care aceştia le-au adus în ultima vreme pentru a-şi pleda cauza şi pentru a demara iniţiative constructive.
Artistul refuză organizarea în vederea demarării unor acţiuni consistente de lobby pe lîngă instituţiile Statului
“În general, structurile de lobby sînt extrem de slab organizate în lumea artistică. Cu greu ar putea fi acuzate că urmăresc în mod deliberat acordarea de fonduri. De obicei nu au purtător de cuvînt sau sediu, spre deosebire de fermieri sau asociaţiile de proprietari, de exemplu. Aceasta înseamnă că marea majoritate a lumii artistice este mult prea puţin organizată pentru a face presiuni eficiente asupra unui guvern. Dacă privim mai atent, însă, această lipsă de organizare nu este deloc surprinzătoare. Prea multă organizare şi disciplină sînt contrare spiritului autonom al artistului. Organizarea şi disciplina sînt opuse regulilor internalizate ale habitusului celor mai mulţi artişti şi consumatori de artă deopotrivă. Varianta de a se organiza pentru a pune presiune pe guvern pur şi simplu nu apare în lumea artei.”
România nu este un spaţiu al excepţiilor în acest sens. Mişcări de revoltă şi lobby pentru reformă şi îmbunătăţirea cadrului de finanţare au apărut începînd cu anul 2000, însă punctual şi fără continuitate. Citind observaţiile lui Hans Abbing, artist şi economist olandez, se pare că este cazul să ne liniştim. Nu este un fenomen naţional, nu sîntem noi în culpă că nu reuşim să dezvoltăm mecanisme prin care să facem auzită vocea profesioniştilor din lumea artistică către guvern. Este situaţia sectorului, caracterul său excepţional de rezistenţă în faţa organizării şi extremă vulnerabilitate la fluctuaţiile negative ale sprijinului financiar oferit de autorităţile statului şi de mecena şi sponsori privaţi.
Însă despre care artă vorbim? Nu cumva tratarea nediscriminatorie a tuturor evenimentelor din lumea artistică ne împiedică să vedem polarizarea care se accentuează între dinamica operatorilor culturali care aleg să acţioneze urmînd logica producţiei şi distribuţiei de masă, în principal industrii culturale şi creative şi producţiile artiştilor independenţi şi ale celor care lucrează în structurile publice de cultură? Care este de fapt arta despre care vorbeşte Abbing şi cine este artistul care refuză organizarea? Cu siguranţă nu este vorba de editura, casa de producţie de film sau muzică, structuri care prin natura activităţii lor, de business, se adaptează continuu pieţei gîndind produse vandabile, generînd putere monetară şi deci, inclusiv putere politică. Artiştii pot negocia cu acestea venitul obţinut în urma participării la realizarea actului cultural care va fi apoi preluat şi oferit publicului. Este adevărat că negocierea nu este de multe ori una echitabilă, cea mai cunoscută situaţie tristă fiind cea a traducătorilor, care primesc un preţ derizoriu, pur şi simplu pentru că “piaţa permite”.
Artiştii la care Abbing face referire sînt cei care aleg parcursul unei activităţi individuale, integrate ulterior în oferta generală de consum artistic, dar care încearcă să îşi definească maniera proprie de creaţie artistică, ritmul şi temele pe care le consideră necesare. Aceşti artişti sau iniţiative independente sînt cei care de cele mai multe ori deschid drumuri noi în practicile artistice, descoperă noi teritorii artistice şi dezvoltă noi modalităţi de interacţiune cu publicul şi comunitatea. În cazul românesc, lor li se alătură în prezent artiştii care trăiesc din banii şi în cadrul instiituţiilor publice cultură, care au dezvoltat un fel de a lucra complet dependent de managementul public al finanţelor şi resurselor disponibile, şi care acum sînt reintegraţi cu forţa circuitului viu al cererii şi ofertei de consum artistic.
Diversele uniuni şi asociaţii profesionale gîndite să reprezinte în România interesele artiştilor sînt de foarte multe ori respinse de către artiştii şi producătorii independenţi, din lipsa de înţelegere a rolului pe care acestea îl pot avea, din cauza rigidităţii şi anacronismului care caracterizează multe dintre aceste structuri, dar în primul rînd pentru motivul invocat de Abbing: nu este loc de foarte multă muncă de organizare şi presiuni politice în activitatea unui artist independent. Rămîne de văzut în ce măsură se vor mobiliza aceste uniuni pentru a sprijini măcar activitatea artiştilor disponbilizaţi, ce capacitate au pentru a susţine necesitatea unor programe de dezvoltare a unor competenţe conexe, pentru ca măcar o parte să îşi reia activitatea artistică. Dincolo de asta, însă, sprijinul Statului în cultură pentru profesioniştii din acest domeniu este şi va fi în continuare necesar. Privatul nu poate să absoarbă şi să suplinească tot necesarul artistic al ţării, cel puţin nu în România.
Cum pot fi convinşi însă guvernanţii de acest lucru? Las ideile expuse de Abbling să vă dea de gîndit. Cîte şanse reale avem să mai obţinem vreun sprijin pentru artişti din partea actualei clase politice şi a majorităţii administratorilor de fonduri publice? Care artă va supravieţui aşa cum o cunoaştem, care se va transforma, intrînd şi lucrînd în subterane şi care va dispărea?
Organizarea este contraproductivă misiunii artei şi rolului social al artiştilor
“Cei mai mulţi dintre cei interesaţi opun rezistenţă organizării. Suplimentar, dacă o formă puternică de organizare şi lobby ar exista, eforturile depuse în acest sens ar putea să devină contraproductive. Dacă lobby-iştii din lumea artistică ar începe să se comporte ca cei din agricultură, ei ar trăda natura dezinteresată a artelor, ce ar conduce la pierderea credibilităţii şi mai departe la sabotarea cauzei pe care o susţineau. (Cînd, ocazional, cîţiva artişti reuşesc să atragă atenţa media asupra “situaţiei disperate” cu care se confruntă prin intermediul unor acţiuni anarhiste, confuze şi în primul rînd violente, gălăgioase, aproape toată lumea din sectorul artistic se simte vinovată). În ciuda evidentelor avantaje, solicitările organizate de a fi finanţati sînt în majoritatea situaţiilor absente în lumea artistică.”
“Influenţa lumii artistice asupra guvernului se sprijină în primul rînd pe valori internalizate”
“Influenţa lumii artistice asupra guvernului se sprijină în primul rînd pe valori internalizate. Funcţionarii publici care se ocupă de politicile din lumea artei provin de obicei din acelaşi grup social precum consumatorii şi producătorii de artă şi, în consecinţă, au internalizat în mare parte valori similare.”
Aparenta vulnerabilitate a artelor, alături de sacralitatea cu care sînt investite, constitute principalele argumente internalizate ale societăţii pentru care susţinerea financiară a acestora rămîne o realitate.
“Aparenta vulnerabilitate a sectorului amplifică de fapt influenţa acestuia. Puţine persoane ar nega faptul că arta vulnerabilă are nevoie de protecţie. Fiind recunoscută această vulnerabilitate a artei, chiar şi consumatorii bogaţi de artă, care altfel ar fi suspectaţi de interese ascunse, au credibilitate atunci cînd pledează cauza finanţării artelor. O relaţie neobişnuită între lipsa de organizare şi capacitatea de a face probleme guvernului există în lumea artistică. Există puţină organizare vizibilă şi organisme care să solicite constant sprijin financiar din partea guvernului, în beneficiul sectorului. Însă deoarece valorile sînt internalizate, guvernul poate fi cu toate acestea afectat şi deci se află sub o continuă presiune. Această presiune este parte a unui ritual social, rezultatul fiind acordarea constantă a tributului faţă de un sector nu atît de neajutorat precum pare.”
Raluca Pop este iniţiatoarea banipentruarte, blog şi pagină de Facebook, unde sînt oferite informaţii despre finanţări pentru artişti şi operatori culturali din România şi unde se dezvoltă un spaţiu de reflecţie şi dezbatere despre legislaţia şi politicile culturale din România.
