Viaţa unui oraş mort
Am auzit de multe ori, despre un oraş sau altul, că "e un oraş mort". Cu timpul, am înţeles însă că secretul e să nu-i crezi întru totul pe cei care spun că trăiesc într-un "oraş mort". Mai ales că majoritatea sînt trecuţi de 50 de ani. Iar în Giurgiu, din cei aproape 70.000 de locuitori, 30% sînt pensionari. Unii se strîng în centrul oraşului, lîngă Turnul cu Ceas, construit la sîrşitul secolului al XVIII-lea, pe cînd Giurgiu era raia turcească. (E o imagine pe care o vezi frecvent în oraşele de provincie şi care-ţi aminteşte de bătrînii de la ţară care stau la poartă cît e ziua de lungă.) Dacă-i întrebi despre viaţa oraşului lor, îţi răspund, simplu, că e un oraş mort şi încep să numere pe degete fabricile care s-au închis: Combinatul Chimic, Şantierul Naval, Întreprinderea de Maşini Grele... Poate că cei care s-au "bucurat" cel mai mult cînd s-a închis Combinatul Chimic din Giurgiu au fost... bulgarii, care s-au plîns ani la rînd că plantaţiile lor cu trandafiri (din care se făcea vestita dulceaţă) erau distruse de clorul produs de combinat şi care se simţea uneori în aer, pe stradă. După Revoluţie, cînd Combinatul Chimic s-a închis (mai întîi o secţie, apoi încă una...), autorităţile din Giurgiu şi cele din Ruse au fost date de exemplu la nivel naţional pentru cum au ştiut să rezolve problemele de mediu transfrontaliere. (Anul trecut au punctat încă o acţiune transfrontalieră: stîrpirea ţînţarilor - o adevărată pacoste pentru cele două oraşe de pe malul Dunării.) Mă întorc la bătrînii de lîngă Turnul cu Ceas. Cred că, pentru ei, oraşul e "mort" pentru că, de fapt, nu mai e ca altădată. Dar, el se transformă. E altceva. Viaţa nu e roz. Dar miroase a mititei Oraşul e curat şi are cele mai multe străzi asfaltate. Printre blocuri, au apărut părculeţe. Şcolile au o faţă nouă, sînt proaspăt renovate. S-au construit cîteva blocuri sociale, iar acum "se bagă gaze" în oraş. E mult? E puţin? Înainte de 1989, Giurgiu a fost mereu în umbra Capitalei. Un fel de oraş satelit (e doar la 60 de kilometri de Bucureşti). Asta a fost şi bine (pentru că mulţi şi-au găsit un loc mai bun în Capitală), a fost şi rău (pentru că Bucureştiul absorbea cea mai mare parte a banilor de la buget). Odată cu autonomia locală, Primăria a inventat taxe. Nu putea să nu profite de faptul că la Giurgiu e singurul pod peste Dunăre care leagă România de Bulgaria, că Giurgiu e "poartă" spre Orient sau dinspre Orient spre Occident. Au profitat şi vameşii, şi PCTF-iştii, care au construit un veritabil cartier de vile la intrarea în oraş. Aşadar, nu mai există combinat şi întreprinderi fruntaşe. Dar există o Zonă liberă unde lucrează vreo 3000 de giurgiuveni. Alte cîteva mii (vreo patru, potrivit Registrului Comerţului) şi-au deschis propria afacere, au angajaţi şi... poţi număra pe degete: o fabrică de mezeluri, una de conserve, una de lapte, alta de mobilă, cîteva de pîine şi aşa mai departe. Viaţa nu e roz, iar giurgiuvenii nu-s bogaţi. Sînt cartiere - precum Tineretului, de exemplu - unde, dacă o iei la pas printre blocurile cenuşii, cu rufe colorate întinse în balcoane la uscat, vezi oameni îmbrăcaţi modest, ce-şi fac cumpărăturile la magazine din acelea unde totul are acelaşi preţ: 3,9 lei. S-au deschis însă şi două hipermarketuri, care sînt mai tot timpul pline, în timp ce alte două tocmai se construiesc. Iar dacă se întîmplă să vii la Giurgiu sîmbăta sau duminica, e imposibil să nu simţi un miros aparte şi să nu vezi cum se ridică printre blocuri un fum alb şi înecăcios. Sînt grătarele pe care sfîrîie micii şi fripturile. Farfuria şi Dunărea Farfuria era cea care făcea pe vremuri oraşul aparte. Era o alee încolăcită la baza Turnului cu Ceas. De la ea porneau, sub forma unor raze - într-o invenţie arhitecturală -, principalele străzi ale Giurgiului. Din motive greu de înţeles, comuniştii au distrus această reţea de străzi. Au rămas însă strada care duce la gară şi strada care duce la Dunăre, în Port. Pe aceasta din urmă, la sfîrşit de săptămînă, se pune un fel de barieră, ca să nu mai circule maşinile. Strada e drum de promenadă. Vara zici că-i manifestaţie. Grupuri de tineri se plimbă-n sus şi-n jos... Abia ajuns în Port, poţi spune că ai găsit locul unde nu se întîmplă (aproape) nimic. Nici vorbă de activitatea intensă de la începutul secolului al XIX-lea, cînd aici se încărcau vapoarele cu cereale. Nici vorbă măcar de atmosfera specifică unei faleze. Pentru că nici nu există faleză, şi nici vaporaşe cu care ai putea să te plimbi pe Dunăre. Iar ca să ajungi în Port, treci pe lîngă Canalul Plantelor, plin de epave ruginite, şi pe lîngă o întreprindere de plăci din beton, de unde vine mult praf. Nimic din toate astea însă nu-i împiedică pe tineri să-şi urce iubitele în maşină (sau pe bicicletă!) şi să le ducă la Dunăre. Seara, sting farurile şi se sărută lung.
