Un secol de jazz
Muzeul parizian al Artelor Primare, numit şi Musée du Quai Branly, oferă publicului acestei primăveri în criză o expoziţie dedicată primului (şi probabil ultimului) secol dominat de jazz. Abordare interdisciplinară, graţie căreia arta, cinema-ul, fotografia şi muzica ilustrează împreună un fenomen cultural care a marcat secolul XX şi a contribuit la apropierea dintre SUA şi Europa, universalizîndu-se apoi într-un iureş de expresii locale. Nici o altă tradiţie muzicală nu a fost mai liberă şi mai diversă, rămînînd laolaltă fidelă rădăcinilor şi arborescenţei pe care a ştiut să o dezvolte. Îi cunoaştem originile: gospelul negro-american, formaţiile de culoare din New Orleans şi de pe vapoarele cu zbaturi plutitoare pe Mississippi, cabaretele din Harlem şi teatrele de pe Broadway... vitală onomatopee menită să concentreze vigoarea meditativă, curajul viril şi magnetica efervescenţă a fericirii de a trăi. Data oficială de naştere a jazzului e 26 februarie 1917, cînd a fost gravat în ceară primul disc al instrumentiştilor (albi!) din Original Dixieland "Jass" Band. Muzica aceasta "jungle", în care avea să exceleze Duke Ellington, a cucerit imediat elitele intelectuale. De la Hopkins şi Scott Fitzgerald, trecînd prin Boris Vian şi Marguerite Yourcenar, pînă la Toni Morrison, jazzul le-a oferit americanilor şi ulterior europenilor prima depeizare şi cea mai insolitantă revenire în orizontul "paradisiac" al primordialităţii. Jazzul interbelic a fost terenul de luptă dintre emanciparea rasială, rasismul soft, fascinaţia fuziunii şi spiritul cosmopolit al avangardelor artistice, susţinute de antropologia culturală. Negrii preluau, ilicit şi ofensiv, repertoriul alb de music-hall, dar şi performerii albi adoptau stilul "negro", pentru a şoca burghezul şi a celebra, avant la lettre, patriotismul constituţional. Elvis n-ar fi existat fără Memphis-ul muzicienilor de culoare, tot aşa cum Picasso şi Brâncuşi n-ar fi fost ei înşişi fără tentaţia "africanismului". Spre deosebire de standardizarea industrială, alienantă şi inumană, precum în Metropolis-ul unui Fritz Lang, standard-ul jazzistic e matricea deschisă unde fiecare interpret pune orice tonuri doreşte. Un dans tribal în faţa arhitecturii Art Déco. O revizitare insolentă a locului clasic. Între infinitatea variantelor şi jam session, jazzul consacră, oximoronic, practica improvizaţiei. Văd reflectîndu-se în spiritul binomului ortodox acribie & iconomie, raportul dialectic dintre normă şi libertate, atît de fin teoretizat de Horia Bernea în cartea noastră despre Roma. Omul realizat, împlinit, persoana care gustă bucuria mîntuirii nu e nici fanatică, nici anarhică. Viaţa spirituală autentică se consumă la confluenţa dintre memorie şi revelaţie, la intersecţia dintre smerenie şi elanul vital. Variaţiunile pe o temă dată existaseră înaintea jazzului. El are însă meritul de a fi răsturnat raportul dintre termeni: tema inspiră, ca un ţărm de care te îndepărtezi indefinit. Avem aici o poetică a darului, o metafizică a tonului dezlănţuit, o spiritualitate a nemăsuratului care aminteşte mistica patristică a "urcuşului nesfîrşit" (epektasis). "Muzică degenerată" " aşa cum credeau naziştii? Nu. Jazzul călătoreşte, odată cu omul modern, pe acele trasee ondulate " Watery Paths " din titlul unui tablou de Jackson Pollock, prezent în expoziţia de la Musée Branly. Action Painting. Action Music... sau cum să organizezi cultul spontaneităţii. Jazzul, coloană sonoră a filmului Noir (Miles Davis & Louis Malle). Jazzul, vibrantă eclipsă a negritudinii luminoase, pe care fotografia alb-negru a exaltat-o nu doar pe copertele de disc sau în instantanee mişcate, ci şi în ambianţe urbane electrice, pline de angoasă, de melancolie şi ritm... Jazzul care continuă să explodeze în adîncimea psihicului, pentru a ne cînta fricile şi victoriile, secunde fără cadran. Ascultaţi-l plini de iubire, pentru a-l regăsi în voi înşivă pe Thelonious Monk, monahul vagabond.
