Oastea de lut

A nu scrie despre soldaţii de la Xi’an pe motiv că nu eşti sinolog e la fel de frustrant cu a nu te mai duce la vot sub pretextul că n-ai aprofundat Politica lui Aristotel. Nu sînt sinolog, evident, însă am trecut recent la Pinacoteca din Paris, unde se află expuşi (temporar) cîţiva dintre vitejii de teracotă ai groaznicului Shihuangdi, primul împărat al Chinei... Jacques Chirac, un lider emfatic, după cum vi-l amintiţi, numea descoperirea din 1974, de la Xi’an (provinicia Shaanxi), "a opta minune a lumii". Avea pesemne dreptate, pentru că hazardul (la fel de generos cu ţăranii chinezi, săpători ai unui puţ, precum fusese cu păstorii arabi, care dăduseră anterior peste manuscrisele eseniene de la Qumran) a scos aici la iveală un sit mai amplu decît cel mai vast şantier arheologic egiptean, dar şi un tezaur unic, fără posibilă comparaţie. Pentru că nu peste o fostă cetate - oricît de prosper centru civilizaţional - au căzut localnicii din Xi’an, ci peste un oraş fantomă, un oraş conceput ca loc de veci. Cu peste două secole înainte de Hristos, numitul Shihuangdi, suveran local din perioada Regatelor Luptătoare, izbuteşte să unifice primul imperiu chinez. Dinastia fondată de el s-a născut din cea mai drastică operaţiune de tip damnatio memoriae (alegoric repovestită de Borges): suveranul a dispus arderea tuturor cărţilor păstrate vreodată, cu excepţia tratatelor de strategie şi medicină. A masacrat nobilimea rebelă. A executat vreo 400 de savanţi, care ar fi putut conserva, cumva, memoria altor vremuri. A creat o societate strict ierarhizată. A ridicat statul la rigoarea unei forme de viaţă colectivă rafinat-austere şi nemiloase. A introdus în istorie modelul imperiului bazat pe revoluţia culturală, din care aveau să se inspire, în secolul XX, Hitler, Stalin şi Mao. Din timpul vieţii şi-a pregătit faraonic mormîntul, adică scena propriei eternităţi. Un istoric chinez de la începutul erei creştine susţinea că toţi cei 700.000 de prizonieri şi sclavi care au trudit la respectiva înfăptuire au pierit îngropaţi de vii. Dalta arheologilor nu a relevat totuşi gropi comune, ci de acum faimoasa armată de teracotă, postată în centrul unui oraş virtual: 7000 de soldaţi idealizaţi peste scara naturală, aliniaţi pe grade militare, corpuri de apartenenţă - infanterişti, fantazini, arbaletieri, suliţaşi - dar şi pe roluri tactice în bătălia închipuită la care n-au mai apucat să participe. O scenografie imuabilă, o viziune terifiant hieratică. Spre a-şi asuma destinul muzeal pe care-l va cunoaşte de acum înainte, acest patrimoniu fragil a necesitat trei decenii de restaurare, căci statuile fuseseră de mult fărîmate sub prăbuşirea grinzilor de susţinere a galeriilor, iar scoaterea din mediul lor subteran a distrus pigmentul. Însă efortul de reconstituire a generat, după cum se vede, rezultate spectaculoase. Armata de teracotă rămîne vedeta mondială a Xi’an-ului, deşi locul cuprinde numeroase alte obiecte de inventar: care de bronz de o desăvîrşită fineţe artizanală, clopote rituale, păsări din aur şi argint, figuri de muzicieni şi acrobaţi, arbori de jad, mormintele numeroaselor concubine... În fine, reproducerea exactă a condiţiilor de la curtea reală a împăratului autodivinizat. Am fost de două ori în China, fără să fi dobîndit privilegiul de a le vedea la faţa locului (ţara e suficient de întinsă pentru a te absorbi cu alte destinaţii). De vreme ce vederea cîtorva dintre piesele păstrate in situ răscoleşte atîtea emoţii şi gînduri, prespun însă că voiajul merită făcut. Nu pricep, pe de altă parte, de ce turiştii contemporani cedează fascinaţiei fără a se mai gîndi, cu oroare, la maleficiile comise de tiranicul întemeietor al dinastiei Qin (se citeşte "Ţin"). Poate pentru că s-au scurs de atunci prea multe secole pentru ca suferinţa victimelor sale să mai fie perceptibilă. Un mecanism psihologic similar îi defineşte şi pe cei care, mutatis mutandis, privesc admirativ spre Casa Poporului! S-ar spune că servitutea voluntară (mai ales dacă nu e a ta) naşte, la termen, monştri de complezenţă estetică...