Dialog amînat
Lupta dintre nostalgia premodernă şi aspiraţia spre modernitate a primit recent forma unei manifestaţii publice: un grup de opozanţi ai paşapoartelor biometrice a urcat dealul Patriarhiei, pentru a denunţa în respectiva măsură administrativă perfidele manevre ale Fiarei Apocaliptice. Reacţia societăţii s-a polarizat imediat: pe de o parte, cei care demonizează Evoluţia (de la darwinism, la biotehnologii). Pe de alta, cei care încurajează Schimbarea (fiind chiar dispuşi să o idealizeze). Locul acţiunii - la Patriarhie - arată că susţinătorii Trecutului Perfect se aşteaptă ca BOR să le preia cauza. În opoziţie faţă de această aparent jenantă probă de primitivism cultural s-au situat, fără surprize, numeroase voci intelectuale care pledează pentru raţionalitate, civism şi occidentalizare. Ca întotdeauna, fiecare mizează exclusiv pe dreptatea proprie. Grupul Anti-666 exaltă o Românie patriarhală, vigilenţa faţă de influenţele străine (care pervertesc fibra neamului) şi gata să declanşeze cruciade împotriva Occidentului heterodox, agnostic şi secularizat. Nu au urcat pe deal toţi cei care gîndesc aşa: ei sînt, desigur, cu mult mai numeroşi. Sociologii pretind că mentalitatea lor e dominată de misoneism (ura faţă de noutate), de infantilism psihologic (avem nevoie de dictatură, de figura Tatălui şi de protecţie totală din partea Statului), dar şi de naivitatea contrariată a unui intelect care nu procesează datele complexe ale tranziţiei dintre două regimuri politice diferite. O asemenea fişă clinică nu le lasă însă nici o şansă în a-şi mai susţine poziţia. Or, spuneam adineaori, şi ei au dreptate. Unde să o căutăm? În multiplele racile ale României contemporane. Sîntem o societate nesolidară, anomică, structurată clanic, pe reţele de influenţă, necinstită şi nedreaptă? Majoritatea românilor gîndeşte în aceşti termeni. E deci natural ca imaginarul justiţialist (Vlad Ţepeş) şi funcţia taumaturgică a Sfinţilor să-şi păstreze, în aceste condiţii, prestigiul tradiţional. Şi eu aş vrea, bunăoară, ca membrii elitelor noastre să semene cu Părinţii Bisericii sau măcar să le urmeze, smerit, exemplul... La polul opus, exponenţii României urbane, pro-europene şi liberale sînt convinşi că Ortodoxia, aşa cum e practicată de către compatrioţii noştri neinstruţi sau fundamentalişti, reprezintă o parte a problemei, şi nicidecum soluţia căutată. Ei consideră că nu Ortodoxia ca atare e de vină, cît neputinţa sa de a însoţi creativ mersul societăţii româneşti: în loc să sprijine progresul (democratic, educaţional, ştiinţific, juridic), mulţumindu-se să-i critice excesele şi să prevină riscul de a introduce Noul în detrimentul bunei gospodăriri a Tradiţiei, ea alege refugiul în mitologia medievală, filetismul şi refuzul universalităţii. Şi ei au, după mine, dreptate. Cum să pictezi "icoana" neo-poporanistă a satului româneasc, cînd observi realitatea manelizată a unui mediu rural schimonosit de poluare, kitsch, violenţă şi alcoolism? Cum să defilezi în compania celorlalte 26 de state membre ale Uniunii Europene cu atîtea "cercuri ecleziale" obsedat xenofobe, deformate de teorii conspiraţioniste, complet rupte de normele comunitare, de revoluţia IT şi de consecinţele socio-culturale inerente globalizării? Cum să nu vezi că, perpetuată în actuala ei complezenţă triumfalistă - cu o memorie impură şi o vinovaţie neasumată existenţial - Ortodoxia pare prea puţin capabilă să formeze spiritual o nouă generaţie adaptată la provocările inevitabile ale veacului în care trăim? După cum se vede, unii cred că "durerile" prezente ale României sînt cauzate de prea puţina Ortodoxie (adevărată), în vreme ce restul apreciază că ele provin din prea multă Ortodoxie (degradată). Această dispută a dozajului arată că ambele tabere au cel puţin un punct comun: nevoia de autenticitate. Cearta lor ar putea fi depăşită, cu singura condiţie ca fiecare să accepte, în sfîrşit, dialogul cu cealaltă. Deocamdată, nu e cazul.
