Mă gîndeam că nu mi se mai întîmplă nimic în perioada asta. De aproape un an, nimic bun și nimic foarte rău. Dacă mă uit în jur, aș zice că tot e bine. N-am redescoperit nimic, nici plăcerea cititului, nici a statului îndelung în casă, nici vreo răsturnare spectaculoasă de viziuni și valori, nici vreun săpat asiduu cu rezultate sfîșietoare prin interioarele mele. Mi s-a confirmat cel mult că sînt un soi de melc leneș culcușit în casa lui călduță, mergînd încet pe urmele propriilor bale întărite, cu obstinație, iar și iar.

Gîndind așa, la casă și acasă, am descoperit totuși că trăiesc într-o aglomerație diversă de personaje pe care le tîrăsc după mine de o grămadă de ani. Am adus cu mine toate fantomele caselor prin care am trecut, iar acum, în liniștea țiuitoare a refugiatului generic care sînt, le aud vaietele și zăngănitul de lanțuri. Majoritatea sînt prietenoase, delicate și retractile, altele au mereu cîte ceva de comentat, cîteva chiar abuzează de ospitalitatea mea și vin împreună cu micile stafii ale animalelor lor de companie, duse și ele de mult.

Ca un nomad adevărat, am bătut Bucureștiul, orașul ăsta al meu, încă de cînd am plecat definitiv din casa părinților mei. O nestare m-a purtat din casă în casă, din chirie în chirie, în căutarea a ceva pe care lumea îl numește acasă. Așa se face că, de la mutare la mutare, a crescut și bagajul fizic, de la o geantă cu haine și trei cărți la ditamai mașina de spălat ca a oamenilor mari. Pe lîngă trențele domestice și emoționale cărate de la casă la casă, m-am procopsit și cu un anturaj absolut fantastic și pestriț de personaje care au locuit, au trăit și au murit pe unde am locuit și am trăit și eu după ele. Singurul loc din care n-am plecat cu un asemenea amic fantomatic e o garsonieră prăpădită din Berceni de la fereastra căreia vedeam marea de sere de la marginea orașului. Lacul ăsta de plastic care lucea stins la apus, dimpreună cu precaritatea blocului din prefabricate puse cîș, puteau fi combinația perfectă pentru o depresie postmodernă, urban-muncitorească mortală. Locul nu avea trecut și nici istorie, indiferența acelui spațiu de locuit era ucigătoare. Așa că am plecat de acolo fără nimic.

În următoarea casă, de data asta undeva în buricul orașului, m-a urmărit prezența antelocatarei, o biată tulburată mental moartă prea tînără. Nu era nimic agresiv în ea, în nici una dintre stafiile mele nu există violență, dar tulburarea ei și nestarea mă afectau oarecum. A fost perioada în care am simțit cel mai mult străzile și cîrciumile orașului, perioada cu cele mai multe nopți nedormite, deșirate în conversații fără sfîrșit și fără finalitate, cu ruperi emoționale care păreau de nevindecat, cu un haos al viețuirii perfecționat zi după zi. Pe tînăra asta am cărat-o apoi în alt loc bîntuit de data asta de stafia blond-roșcată a unui Golden Retriever extrem de prietenos. Casa astălaltă se afla undeva lîngă Cișmigiu și bănuiesc că fantoma bietului cîine s-a rătăcit pe drumul dinspre parc, la mine în bucătărie. S-a înțeles extrem de bine cu spectrul tinerei tulburate, dovadă că animalele fac bine și dincolo de moarte.

Cu aștia doi am plecat apoi într-un alt loc, ocupat acum mai multe vieți de o bătrînă care nu s-a dat dusă. Era o fantomă cam paradită și guralivă, obișnuia să mute lucruri și să scîrțîie tare parchetul noaptea, dar avea un fond bun băbăciunea. Am și văzut-o o dată; mergea ca un soldățel de tinichea și-i fugea un picior într-o parte din șoldul ectoplasmic înțepenit. Și tot așa, ca în cîntecelul pentru copii cu elefanții care se leagănă din ce în ce mai mulți pe o pînză de păianjen, am ajuns să car cu mine mica oaste de fantome din casă în casă pînă în locul în care sînt acum. Sîntem obișnuiți deja unii cu alții, există o ordine și o ierarhie aici, nu se apucă să bîntuie toată lumea deodată. Șefa tuturor e ultima mea pierdere, o pisică grasă și gri care m-a învățat ce înseamnă curajul și buna-credință generică, aproape de perfecțiune. În tura ei de bîntuit am cele mai frumoase vise.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.