Vulpea albastră

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul Vulpea albastră de Sjón, care a apărut în traducerea Ancăi Băicoianu, în colecţia „Biblioteca Polirom“. 

Născut în 1962 la Reykjavík, Islanda, Sjón (Sigurjón Birgir Sigurðsson) este romancier, dramaturg, poet și textier. Romanele sale, printre care se numără Vulpea albastră (2003), Muza șoptitoare (2005) sau Din gura balenei (2008), au fost traduse în douăzeci și cinci de limbi. Este autorul multora dintre textele cîntecelor celebrei Björk. A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dancer in the Dark, regizat Lars von Trier.

Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat, pastorul Baldur Skugasson, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea înghețată. Destinul îl va aduce în calea botanistului Friðrik B. Friðjónsson, care se pregătește să înmormînteze o tînără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile aparent disparate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios și poetic, o parabolă despre creație și sacrificiu, un basm întunecat în care umorul și lirismul se împletesc strălucit, confirmînd talentul literar al unui scriitor de talie internațională. Romanul Vulpea albastră a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.

***

"O umbră întunecă pojghiţa de gheaţă şi o clipă mai târziu acolo ateriză un corb. Înclinându‑şi capul într‑o parte, îl privi pe omul prins în capcana lui de zăpadă. Pastorul Baldur se smuci înspre el şi încercă să‑l gonească strigându‑i :

— Valea, blestematule, spurcăciunea lui Odin !

Dar corbul se arătă la fel de neascultător ca de obicei. Îşi mai chemă un tovarăş, iar când pastorul ridică din nou ochii, văzu în faţa lui doi corbi. Ţopăiau de colo‑colo, ascuţindu‑şi ciocul şi întinzând din când în când gâtul în direcţia omului, în timp ce‑şi intonau cântul lor sinistru :

— Cra, cra...

Se apropiau de el cu salturi scurte, ca nişte invitaţi nerăbdători la un festin. Dar, când cel mai mare apucă în plisc fularul preotului şi începu să tragă, deşirând lâna, pastorul Baldur

găsi că era timpul să pună capăt acestei glume proaste. Smucindu‑se şi zbătându‑se prin troiene, reuşi să‑şi scoată piciorul drept, iar curând după aceea nămeţii îi eliberară şi braţul.

În cele din urmă, după o luptă îndelungată şi epuizantă, reuşi să se târască afară din mormântul de gheaţă, după ce în tot acest timp ţinuse corbii la distanţă azvârlind înspre ei cu bulgări de zăpadă şi sudălmi.

*

Dacă pastorul Baldur ieşise din zăpadă, asta nu însemna că scăpase de ea. Îi pătrunsese prin haine în timpul acelei coborâri vertiginoase şi se cuibărise printre ele, ajungând până la piele. Iar acum se topea şi începea să curgă în mici pârâiaşe reci, care porneau de la subsuori şi, trecând peste pântec şi şale, se opreau în bocanci.

Pastorul gemea înfundat în timp ce apa se încălzea încet pe trupul lui chinuit.

Pastorul Baldur începu să‑şi plănuiască drumul spre casă ; probabil că cel mai bine ar fi fost să meargă spre vest de‑a lungul centurii stâncoase, până la crevasă... Sau s‑o ia în direcţia opusă şi să urmeze cursul râului Mjaðará... Sau... Dar nu apucă să‑şi termine gândul din pricina ţipetelor hămesite ale corbilor. Îi dădeau ocol înnebuniţi de foame, se trânteau pe spate şi, cârâind, băteau din aripi pe zăpada îngheţată.

Îşi scutură pumnul spre ei, strigând :

— Gura, dacă vreţi să nu vă pârlesc căpăţânile drăceşti !

În casa parohială din Dalbotn, capul de corb ars şi amestecat cu leşie era un leac des folosit împotriva durerilor de cap. Amestecul era întins pe locul dureros şi lăsat acolo până când durerea înceta.

Şi iată că de data aceasta corbii răspunseră ameninţării. Tăcură pe dată şi, ridicându‑se din zăpadă, plutiră lin peste buza prăpastiei fără măcar să bată din aripi. Apoi curenţii de aer îi ridicară până sus, în văzduhul albastru.

Acolo erau frumoşi.

Pastorul Baldur îşi curăţă energic gâtlejul, cu gândul să scuipe după ei, dar înainte de‑a apuca să o facă, auzi dinspre munte un şuierat prelung. Privi peste umăr spre culmea Ásheimarului ; partea superioară a imensei plăci îngheţate dispăruse de pe vârful crestei.

În aceeaşi clipă, avalanşa ajunse la el. Izbindu‑l în spate, îl mătură peste marginea stâncii. Un colţ de piatră îi agăţă masca de schi, trăgându‑i‑o până aproape de creştet şi smulgându‑i în trecere un petic de piele de pe ceafă.

Căzând, îi veni în minte că poate s‑ar răni mai puţin dacă îşi lăsa corpul moale. Când ateriză pe Kinnar, se opri o fracţiune de secundă înainte de a fi proiectat mai departe, cu o viteză de două ori mai mare – şi cu capul înainte. Era sigur că de‑acum îi sunase ceasul, dar îşi făcu o datorie de onoare din a încerca să înşele soarta. Aşa că se luptă să‑şi ţină capul deasupra zăpezii.

I se părea că se află în mijlocul unui uragan dezlănţuit, dar acesta a fost singurul lui disconfort fizic înainte de a simţi că nu mai poate respira.

*

La scurt timp după aceea, cursa nebunească a pastorului pe zăpada întărită luă sfârşit.

Şi asta pentru că avalanşa, retrăgându‑se ca un val care se izbeşte de un ţărm stâncos şi apoi spărgându‑se pe morena îngheţată, îl aruncase într‑o peşteră – un fel de crăpătură alungită formată la sfârşitul ultimei ere glaciare, când limba gheţarului scurmase la rădăcina

muntelui, extrăgând de acolo un dinte de stâncă lung de treizeci de metri.

Cu alte cuvinte, pastorul Baldur ateriză într‑o grotă aflată la baza gheţarului.

O grotă peste care avalanşa apăsa acum cu toată greutatea ei."