Urîțenia și contractul social
O dată pe an, în marile orașe ale lumii, comunitatea LGBT organizează un marș al diversității. În România, în contextul anunțatului referendum pentru redefinirea familiei, femeile se luptă – din nou – pentru dreptul asupra propriului corp, dreptul la avort. Trăim așadar într-o epocă în care fiecare grup social particular luptă pentru acceptare, pentru integrare, pentru drepturi egale. Există, însă, o categorie de oameni discriminați despre care nu se vorbește niciodată: categoria oamenilor urîți. Urîțenia e subiectivă, greu de măsurat, dar pentru ca lucrurile să fie clare, să convenim că o persoană urîtă este cea pe care o consideră astfel cel puțin două treimi dintre cei chestionați.
Să presupunem că vorbim despre un personaj generic, un bărbat oarecare, poate chiar vecinul sau colegul vostru de muncă: acesta și-a petrecut anii de liceu rezemînd pereții sălilor de bal, ignorat de colegi și invizibil pentru colege, întrebîndu-se dacă nu cumva așa va arăta întreaga lui viață, o existență căreia i se refuză căldura umană, sau dacă urîțenia de care era dureros de conștient va dispărea odată cu înaintarea în vîrstă. Îi vede pe cei din jur lui făcîndu-și prieteni, atingînd succesul pe plan profesional, îi vede iubindu-se și căsătorindu-se, apoi îi urmărește cu aviditate pe rețelele sociale postînd imagini din vacanțele lor de vis. Inevitabil, se întreabă unde a greșit, ce anume a făcut pentru a merita o astfel de soartă. Ei bine, vina lui este aceea că s-a născut cu astfel de trăsături. Născîndu-se, a încălcat, ab initio, contractul social. Cu ce drept și-a permis să inducă un asemenea disconfort estetic semenilor săi? Cum de și-a imaginat că va scăpa nepedepsit?
Poate că din punct de vedere legal revanșa societății nu mai e posibilă, așa cum era în Chicago-ul secolului XIX, unde indivizii cu infirmități sau asimetrii erau pasibili de amendă dacă îndrăzneau să iasă în lume. Astăzi sîntem, desigur, oameni inteligenți și evoluați; avem alte mijloace la dispoziție. Pe indivizii cu astfel de ascendent îi putem, de pildă, distribui în filme exclusiv în rolul personajului rău. Sau putem refuza să le ascultăm muzica, oricît de bine ar suna. În această privință, există studii care confirmă faptul că aspectul fizic al interpreților influențează în mod semnificativ felul în care percepem muzica lor, chiar și atunci cînd evaluatorii sînt critici profesioniști. Alte studii dovedesc fără drept de apel că cei neavantajați estetic sînt discriminați în procesul de angajare, iar dacă reușesc totuși să obțină un loc de muncă sînt plătiți cu 10-20% mai puțin decît colegii lor mai arătoși. Au de asemenea mai puține șanse de promovare și mai multe șanse să joace rolul țapului ispășitor.
Mai mult, sînt percepuţi ca fiind mai periculoşi în societate și este mult mai probabil să fie acuzați de infracțiuni, iar atunci cînd sînt acuzați, primesc pedepse mai severe decît semenii lor mai favorizați din punctul de vedere al aspectului fizic. În urma a numeroase alte studii, s-a constatat că sînt percepuți ca fiind mai răi, mai antisociali, mai instabili psihic, mai supuși și mai puțin inteligenți decît ceilalți. Pînă și nou-născuții care încă n-au apucat să internalizeze valorile și judecățile moral-superioare ale societății par a prefera totuși fețele atrăgătoare.
Într-adevăr, s-a dovedit în urma unor studii de specialitate că oamenii frumoși sînt mai inteligenți și au o rată de încarcerare mai scăzută. Să se datoreze oare faptul acesta îndrumării de care au avut parte, atenției pe care au primit-o de-a lungul vieţii, iubirii și, în general, experiențelor preponderent pozitive la care sînt predispuși în societate? E foarte posibil, dar cui îi pasă? Dacă îi ignorăm pe semenii noștri care au pierdut la loteria genelor, dacă refuzăm să îi iubim, dacă evităm să ne împrietenim cu ei sau să-i angajăm, de ce ne-ar interesa atunci suferința lor?
Aș adăuga la toate acestea un alt indice, și anume al sănătății, întrucît nici în domeniul acesta statisticile nu sînt favorabile celui dezavantajat fizic. Se poate trăi, desigur, și cu un salariu cu 10-20% mai mic decît al mediei, iar mai tîrziu, la vîrsta a doua, personajul nostru își poate găsi chiar și un partener, atunci cînd, de pildă, anumite femei încep să-și piardă silueta, admiratorii și răbdarea de a mai aștepta prințul călare pe un cal alb. E oare o atît de mare tragedie cea de a juca rolul unui betabux? (în argou, furnizor de siguranță și stabilitate)
Cei urîți nu vor mărșălui niciodată pe stradă pentru drepturi egale. Au conștiința urîțeniei, nu au nevoie în plus și de o confirmare oficială. Dar cineva vorbeşte în numele lor: Daniel S. Hamermesh, profesor de economie al Universității Texas. Acesta propune o lege care să-i compenseze, iar argumentele susținute de studii solide pe care le aduce în sprijinul ideii sale sînt cît se poate de pertinente. În ce constă, mai exact, propunerea lui? În recunoașterea faptului că urîțenia este un handicap fizic la fel de serios ca oricare altul și că cei care suferă de acest handicap au nevoie de un cadru legislativ care să îi protejeze împotriva discriminări.
Adrian Benea este sociolog.
