„Un singur fir”, de Tracy Chevalier, la Editura Polirom

Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Un singur fir, de Tracy Chevalier, apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză și note de Vali Florescu.

După ce Primul Război Mondial i-a răpit fratele şi logodnicul, Violet Speedwell a devenit o „femeie de prisos”, fără şansa de a avea familie. La 38 de ani, lucrează ca dactilografă pentru o companie de asigurări. Dorinţa de independenţă o îndeamnă să se mute la Winchester, la mică distanţă de mama ei (o femeie înrăită de doliu). Într-o zi în care vizitează maiestuoasa catedrală din oraş, nimereşte la o slujbă unde se sfinţesc pernele de rugăciune cusute de Grupul de brodeze al Catedralei. Aici, Violet se împrieteneşte cu exuberanta Gilda, lucru care-i va pune la încercare curajul cînd aceasta îşi va declara public dragostea pentru Dorothy, una dintre cele mai talentate brodeze. Însă şi ea are propriile secrete: e atrasă de Arthur, un clopotar însurat. Cînd forţe exterioare îi ameninţă greu cîştigata independenţă şi la orizont se iveşte perspectiva unui nou război, Violet trebuie să lupte din toate puterile să prindă rădăcini într-un loc neprielnic femeilor de prisos.

Tracy Chevalier s-a născut în 1962 şi a copilărit în Washington. A părăsit Statele Unite în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce a lucrat cîţiva ani ca redactor, a obţinut un masterat în literatură la University of East Anglia. A debutat în 1997 cu romanul Albastru pur, ce s-a bucurat imediat de un succes răsunător. Doi ani mai tîrziu a apărut Fata cu cercel de perlă, considerat de Publishers Weekly „fenomen editorial”, atingînd în scurt timp cifra-record de un milion de exemplare. În anul 2000, lanţul de librării Barnes & Noble i-a acordat premiul pentru una dintre cele mai bine vîndute cărţi în SUA. Romanul a fost recompensat cu premiul cititorilor revistelor People, Time şi Elle. În anul 2001 a publicat un al treilea roman, Îngeri căzători, frescă a Angliei eduardiene, aflat luni de zile pe lista de bestseller-uri din Anglia şi SUA. Au urmat, printre altele, Ultima fugară (2013) şi La marginea livezii (2016). Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează  pe cititorii de toate gusturile, de la rafinaţi pînă la adolescenţi. La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediţii, Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Ultima fugară, La marginea livezii.

***

Un singur fir (fragment)

Era încîntată că el îi pusese întrebări. Cu bărbații ei de sherry, își petrecuse multe seri ascultandu‑i și la sfîrşit îşi dăduse seama că nu știu nimic despre ea în afară de o scurtă senzație fizică. Dar Arthur voia să știe mai multe despre ce o adusese la Winchester și unde lucra și cum se apucase de brodat. Era greu să eviți „de ce“‑ul mutării ei la Winchester, așa că se trezi povestindu‑i despre moartea tatălui ei și greutățile traiului cu mama ei. De aici ajunse la moartea fratelui ei, cu o scurtă incursiune în povestea morții logodnicului ei. Arthur dădu din cap, dar nu insistă.

— Mama ta e devastată de pierderea fiului ei, zise cu asemenea calmă autoritate, încît Violet înțelese că vorbește și despre soția lui și despre sine și despre fisurile ce nu vor putea fi niciodată reparate.

— Da, zise. Dar n‑ar trebui să‑și verse amarul pe mine și pe Tom. Noi sîntem încă aici.

Știa că pare agasată, însă nu se putea stăpîni.

— Și Tom a luptat în război. Ar trebui să fie fericită că el a scăpat și s‑o arate.

Arthur rămase tăcut o clipă.

— Poate e greu de înțeles, dacă nu ai tu însăți copii. Imperativul biologic al părintelui e să‑și protejeze copilul și, atunci cînd îi este imposibil, are sentimentul că a dat greș, oricare ar fi împrejurările. E un sentiment complicat cu care trebuie să trăiești tot restul vieții.

— Și tu... trăiești cu acest sentiment?

— Da. Ne‑am pierdut fiul.

— Îmi pare foarte rău.

Cuvintele sunară sec, deși le spusese din suflet.

— Da.

Discutaseră deschis, uitînd de jocul de cărți, cu capetele înclinate către celălalt. Cînd Arthur se lăsă pe spătarul scaunului, întoarse un valet și spuse „Două puncte“, Violet ridică privirea și‑l zări pe bărbatul pe care‑l întîlnise în porumb. Stătea în picioare, ultimul dintre bărbații care beau la tejghea, ținînd în mînă un pahar pe trei sferturi gol – deci era de ceva timp acolo –, și o privea. Violet tresări, răsturnînd paharul, astfel încît ce mai rămăsese din berea ei slabă se vărsă peste cărțile de cribbage.

— Of !

Arthur era genul de bărbat care avea o batistă pentru orice se vărsa. Era limpede că văzuse ceva pe fața ei pentru că, în timp ce scotea batista din buzunar – asemănătoare cu cea pe care Violet încă o avea, cu inițialele lui brodate în colț – se uită în jur, cercetînd mulțimea de la tejghea. Apoi se întoarse către masă și se apucă să şteargă berea. Acesta era momentul în care ea i‑ar fi putut înapoia prima batistă, cerandu‑și scuze că i‑a luat‑o din greșeală. Însă n‑o făcu.

— Îmi cer scuze, spuse. Ți‑am distrus cărțile.

— Cărțile astea au văzut o groază de bere la viața lor. Nu pentru ele îmi fac griji. Cine te‑a speriat așa, bărbatul ăla cu plete?

— Da. Îl cunoști?

— Doar din vedere. Bea uneori aici. Nu stă în sat.

— El... am dat peste el pe un cîmp de lîngă Horsebridge. A fost...

Violet nu prea știa cum să descrie ce se petrecuse.

— Te‑a speriat?

— Da.

Arthur o privi, așteptînd.

— Nu‑i ușor să fii femeie singură, îi explică ea o clipă mai tîrziu. Nimeni nu se gîndește la asta, dar sîntem foarte multe. Femeile „de prisos“. Ai zice că n‑ar trebui să fie așa o surpriză să vezi o femeie plimbandu‑se pe un cîmp sau bînd un ceai la o cîrciumă.

Arthur o privi serios, cu ochii lui limpezi și albaștri.

— O să aflu cine e. Și, dacă poți aștepta pînă trag clopotele maine‑dimineață, te conduc o parte din drumul spre Salisbury.

— E foarte amabil din partea ta. Dar nu ai altceva de făcut?

Își imagina o friptură la masa de prînz și pe soția lui intinzandu‑i sosiera.

— Nimic bătut în cuie.

Violet aruncă o privire spre bărbatul din porumb, însă acesta dispăruse, deşi în paharul său gol încă se mai vedeau urme de spumă. Își făcuse iar numărul.

— Atunci, da, te rog, zise ea. Mi‑ar plăcea foarte mult.