Un roman de dragoste într-o epocă de ură

Jurnalul Aurorei Serafim, apărut la sfîrșitul anului trecut la Editura Hoffman, este al treilea roman al Sidoniei Drăgușanu, publicat inițial în 1957, la mult timp după debut (Într-o gară mică, 1934) și chiar după cel de-al doilea roman (Una din noi e de prisos, 1947). Al patrulea roman (Dragoste rea, 1960) avea să fie și ultimul, după care s-a dedicat în întregime teatrului și cărților pentru copii. Republicarea romanului face parte dintr-o inițiativă mai amplă, a familiei, de reeditare a operei Sidoniei Drăgușanu, în încercarea de a o readuce în atenția publicului pe una dintre cele mai apreciate autoare din anii ’40-’60.

Povestea Aurorei Serafim este una destul de actuală, deși ea a fost scrisă în anii ’50. O tînără abia intrată în viață, dar atît de încercată psihic de întîmplările de pînă atunci: își pierde tatăl prematur, e abandonată și de mamă, crește într-o atmosferă spartană în curtea bunicilor și are un prim iubit abuziv. Aurora trăiește, pînă la 25 de ani, într-o lume care a apreciat-o și folosit-o doar cît a fost docilă. Cînd se vede pentru prima dată pe picioarele ei, constată că nu sînt deloc sigure, iar depășirea trecutului pare cu atît mai dificilă în condițiile sociale din anii aceia.

Toate romanele Sidoniei Drăgușanu, deși pot fi considerate în esență niște povești de dragoste, sînt puternic ancorate în realitățile momentului în care au fost publicate și ele pot fi privite ca o radiografie istorică a societății românești. Într-o gară mică se petrece într-o societate încă patriarhală, interbelică, apoi Una din noi e de prisos face trecerea de la interbelic către ultimul mare război al secolului 20. Jurnalul Aurorei Serafim ne introduce în tulburii ani ’50, ai instaurării comunismului și ai moralei proletare. Reușește totuși să nu fie un roman proletcultist, ci unul de trăire psihologică și de expunere curajoasă a problemelor sociale.

Pentru înțelegerea contextului istoric în care a fost scris acest roman trebuie să ne amintim ce se întîmpla în România anilor ’50. Partidul Muncitoresc Român (PMR) instaura comunismul, cu ajutorul vecinilor ruși. Orice formă de proprietate era aproape abolită, naționalizarea și colectivizarea erau drame trăite în viața de zi cu zi, însă căpătau tușe eroice în presă și literatură. Al Doilea Război Mondial se încheiase, dar el continua intern cu lupta contra burgheziei, moșierimii și a obiceiurilor decadente ale acestora. Clasa muncitoare venise la putere și se îmbăta cu asta, fără să vadă că liderii ei se substituiau încet și sigur fostei burghezii. Cultura, politica, economia și întreaga societate erau puternic dominate de noua doctrină. Nu mai existau partide de opoziție, pentru că toți politicienii fuseseră băgați la pușcărie sau trimiși la Canal.

Pe acest fundal, pentru un scriitor sau ziarist, cum era Sidonia Drăgușanu, viața profesională era un mers continuu pe sîrmă. Oamenii intrau la închisoare pentru delicte de opinie sau erau trași pe linie moartă dacă aveau alte viziuni decît luminoasa cale proletară. Însuși regizorul Mihai Constantinescu (care avea să ecranizeze Jurnalul Aurorei Serafim în 1987) a fost condamnat și închis în anii ’50, pentru că-și exercitase libertatea de exprimare. Aveai de ales între a scrie pentru sertar, a nu mai scrie deloc sau a face compromisuri pentru a fi publicat. Firește, destui au mers pînă la capăt și au ridicat osanale partidului, liderilor și epocii.

Sidonia Drăgușanunu a fost nici un moment pasionată de politică. Spre dosebire de soțul ei, Miron Radu Paraschivescu, un comunist convins în perioada interbelică și un dezamăgit notoriu după instaurare, Sidonia Drăgușanua preferat să militeze pentru sentimente, făcînd un slalom elegant printre rigorile politice ale epocii. Precum bunicul Aurorei Serafim, care nu făcuse politică, iar tot ce pretindea de la un guvern, indiferent de coloratură, era să nu-l dea afară de la Poştă, să nu-i scadă leafa, şi mai tîrziu – să-i plătească regulat pensia. Cînd se simţea păgubit în aceste drepturi ale lui – atunci şi numai atunci – zicea că „Statul e cel mai mare hoţ” şi „politica cea mai mare Traviată”. Cît de actual era bunicul!

Dar spre deosebire de primele două romane, în Jurnalul Aurorei Serafim se pare că și Sidoniei Drăgușanu i s-a cerut să contribuie un pic la cîntarea epocii. Ediția reeditată păstrează deopotrivă exprimările vremii sau numele orașelor (Brașovul, de exemplu, fusese botezat în cinstea bravului Stalin), precum și pasajele cerute de rigorile comuniste, marcate ca atare, deși ele sar în ochi oricărui cititor prin artificialitate. Fragmente oarecum stranii, în context, despre „pregătirea marxistă – militant progresistă” și „principiile etice socialiste” se regăsesc chiar în scrisoarea de final pe care Aurora, o femeie îndrăgostită, i-o adresează doctorului Horia Mihail, bărbatul pe care-l iubește. Te-ai aștepta să găsești astfel de trimiteri în orice altă parte a romanului, dar nu aici. Și totuși, Sidonia Drăgușanu alege să transforme scrisoarea de dragoste într-o autobiografie, instrument specific epocii, prin care Aurora încearcă să-și explice originea și „păcatele” adunate pînă la cei 25 de ani ai ei, în fața tînărului doctor ce simboliza tot ce avea mai bun sistemul comunist. Autobiografia și autocritica erau două instrumente perfide ale vremii care puteau salva sau distruge destine. Tot ce contravenea politicii partidului sau moralei proletare era înfierat, criticat în presă sau în ședințe de partid.

Sidonia Drăgușanu pune în penița Aurorei toată psihologia copilului pe care o studiase și avea s-o folosească intens în anii următori, în cărțile ei de povești pentru copii. Romanul oferă din punctul ăsta de vedere sfaturi interesante despre cum să tratezi diverse situații cu copiii, pe care Aurora le notează în „jurnal” prin întîmplări amuzante, pozne ale copiilor de la grădiniță sau ale celor doi gemeni ai inginerului Liviu Runcan. Inginerul însuși pare a fi al treilea copil din familie, ceea ce naște suficiente situații de rîsu-plînsu între ei: „Ascultă, tată, toate mamele mor?” Am răspuns destul de încurcat: Unele mor... altele nu... „Mama noastră a fost unele sau altele?” Nici unele, nici altele.

Romanul a fost bine primit de public, ca toate scrierile Sidoniei Drăgușanu, și a stîrnit ca de obicei dezbateri preponderent feminine despre finalul neașteptat. Transpusă în film, 30 de ani mai tîrziu, povestea a avut aceeași soartă în fața marelui public. În seara premierei, Ioana Crăciunescu, actrița care a jucat rolul Aurorei, este chestionată de spectatori asupra deciziei neașteptate de a-l alege pe doctorul Mihail (Emil Hossu) în locul inginerului Runcan (Gheorghe Dinică).

Într-un interviu acordat cu ocazia relansării romanului, Ioana Crăciunescu a explicat ce ar fi făcut ea, ca femeie, dacă ar fi fost Aurora în viața reală: „Ne aflăm în fața unei ecranizări care analizează slăbiciunile societății în care trăim. În care o femeie divorțată este curvă. În care un bărbat cu doi copii nu e de luat. În care un doctor fără nici o hangara e mai preferabil decît unul cu doi copii. Sîntem într-o formulă foarte falsă despre realitățile vieții. Romanul asta arată, falsitățile societății. Pune fluturi în insectar.”

Probabil că vremurile pe care le traversăm constituie momentul ideal pentru republicarea Jurnalului Aurorei Serafim. Indiferent dacă ne place sau nu cu cine rămîne Aurora în final, Jurnalul e un roman în care dragostea vindecă și cîștigă într-o epocă dominată de ură de clasă. „Poate mîine sau poimîine tot ceea ce este combustie astăzi în mine va avea temperatura unei ape stătute. Dar acest caiet este termometrul meu care nu minte şi nici nu mă lasă să uit.” – scrie Aurora în jurnalul ei. La fel, scrierile Sidoniei Drăgușanu ne arată azi temperaturile la care s-a trăit și scris într-o anumită epocă. Și e bine să nu le uităm, ca să nu se mai repete.

Cărțile Sidoniei Drăgușanu pot fi găsite în librării și pe site-ul editurii Hoffman. Găsiți povestea Sidoniei integral pe http://www.sidonia.ro.

Foto sus: Sidonia Drăguşanu, Miron Radu Paraschivescu şi Geo Bogza