Un alt fel de Roşia Montană

Prima dată am auzit de Doel (pronunţat simplu Dul) într-o revistă cumpărată de pe aeroport. Nici nu mai ştiu ce publicaţie era. Autorul prezenta un sat belgian sortit abandonului şi demolării din cauza extinderii zonei industriale portuare Anvers / Antwerpen (varianta bilingvă şi corect politică). Doel mai fusese faimos de-a lungul anilor şi pentru centrala nucleară a Electrabel, proiect care tot a politic corect miroase, din moment ce singura deja existentă în Belgia se află la Tihange, lîngă Liège, deci în jumătatea valonă. Dar să revenim la exterminare: guvernul flamand a hotărît în 1999 ca Doel să fie sacrificat, ca alte sate din zonă (Oosterweel, Oorderen, Wilmarsdonk şi Lillo), în folosul acestui mare proiect portuar. La urma urmei, portul Anvers este clasat al treilea în Europa (după Rotterdam şi Hamburg) şi al treisprezecelea în lume. Plus unul dintre motivele cele mai importante pentru care Flandra este bogată. Din cei aproximativ 1300 de locuitori ai localităţii Doel în vremurile bune, în 2006 cam o mie plecaseră, rînd pe rînd.

N. auzise şi el de povestea lui Doel. Dar cum asta se întîmpla cînd era încă foarte frig afară, ne-am tot codit să mergem pînă acolo, neştiind exact cum se poate ajunge cu mijloace de transport în comun. Găsisem pe Internet o informaţie obscură despre un tramvai de la gara din Anvers pînă la marginea oraşului şi un autobuz mai departe pînă la Doel, dar parcă nu ne venea să verificăm pe pielea noastră la minus cinci grade şi ploaie infinită. Între timp venise vara. Tot între timp făcusem rost şi de o maşină, aşa că într-o duminică pe la prînz ne-am pornit hotărîţi înspre obiectul dorinţei noastre reprimate atîtea luni. După ce am trecut de Anvers pe autostradă, dintre toate orăşelele şi sătucele din zonă, Doel era singurul care apărea pe indicatoare. Un prim semn de întrebare, dar şi un beneficiu absolut: l-am găsit pe Doel foarte uşor. Am traversat Centrul care era liniştit, dar fără să fie mai mort decît orice orăşel de prin zona asta într-o duminică după-amiază. Am ajuns la ceea ce probabil se voia o faleză, cu o moară cochetă undeva în stînga şi cu reactorul nuclear pe fundal. Începînd de la moară, de-a lungul falezei se găsea o înşiruire vaşnică de drapeluri europene, terminîndu-se cu cel albastru cu steluţe galbene. În parcare erau foarte multe maşini, destul de multă lume pe faleză, grupuri, pîlcuri, perechi, militantişti distribuind flyere şi diverşi artişti care mai de care mai ciudat îmbrăcaţi şi accesorizaţi. Cel mai haios dintre ei avea o cameră de filmat lipită de ureche.

Am intrat în moară şi ne-am dat seama că funcţiona, dar ca restaurant. Clasată ca monument istoric încă din 1946 şi construită în secolul al XVII-lea, era una dintre cele mai vechi mori din cărămidă de pe teritoriul Flandrei. A fost scoasă din uz şi amenajată ca restaurant în 1927, deci deloc recent. Este amintită, împreună cu alte cîteva obiective de patrimoniu (primăria renascentistă, biserica neoclasică Nôtre-Dame etc.), în toate scrisorile şi protestele legate de Doel. Ne-am aşezat, am comandat, serviciu impecabil, mîncare bună, promptitudine germanică. Uitîndu-ne pe geam, ne-am zis cu un zîmbet în colţul gurii că probabil aveam de-a face cu varianta flamandă de loc abandonat, adică iarba un pic crescută răzleţ, peste cei trei centimetri regulamentari, şi vreo două case nelocuite sau cu proprietari necunoscuţi. Şi deja o turistizare şi ONG-izare foarte vizibile ale locului. Eram puţin dezamăgiţi. Am plătit şi am plecat. Vederea înspre mare s-a dovedit interesantă, dar ne-am plictisit repede. Fundalul industrial, ca un Lego imens, avea farmecul lui, mai ales într-o după-amiază însorită. Dar pentru nici unul dintre noi genul ăsta de peisaj nu era inedit. Drumul cu maşina din Mangalia spre Vama Veche cîştigă net la puncte, iar centrala de la Rovinari e de o sută de ori mai „ozenistică” decît cea de la Doel, chiar dacă nu e deloc nucleară.

Am hotărît să coborîm în Centru. Am dat peste prima casă complet părăsită, cu o pancartă roşu pe alb „Doel moet blijven”, un fel de „Doel trebuie să rămînă printre noi”, de altfel numele unuia dintre ONG-urile prezente; alt afiş ne anunţa că „Cei care hotărăsc să distrugă casele altora vor răspunde în faţa lui Dumnezeu”. Pe măsură ce înaintam pe străzile propriuzise, ironia dulceagă care ne cuprinsese la început slăbea ca şi lumina de afară. Majoritatea caselor erau într-o stare incredibilă de degradare, multe pur şi simplu găurite pe dinăuntru, aşa cum timpul şi părăsirea nu aveau cum s-o facă. Părea că cineva le-ar fi mutilat special, noi ne-am gîndit poate pentru a sporii scenografia dramatică a locului; poliţiştii cu care am vorbit mai tîrziu spuneau că pentru a îngreuna accesul potenţialilor squatteri. După marea plecare încheiată în 2006, deşi numărul oficial de locuitori era în continuă scădere, ajungînd deja undeva pe la 200, în realitate populaţia creştea. Squatterii au fost toleraţi o vreme de asociaţia proprietarilor şi de municipalitate, pînă cînd cei din urmă s-au săturat să fie traşi de urechi că un sat care în teorie trebuia să dispară, aproape că prospera. Ferestrele unei case care dădeau spre faleză erau pur şi simplu pulverizate şi se putea vedea înăuntru ca într-o căsuţă de păpuşi. O combinaţie sinistră de Big Brother şi Ghost Land. Singurele imagini care îmi veneau în minte erau cu locuri părăsite din cauza dezindustrializării. Ironic, aici industrializarea era de vină.

Squatterii, cum e cazul în general, erau de două tipuri: artişti şi restul. Prin ferestrele unora dintre case am văzut ustensile, vopsele, pensule, tineri lucrînd. Multe dintre ziduri erau împînzite de graffitiuri. Dar trecerea de la partea artistică la partea în care diverse familii „etnice” au ocupat casele părăsite se face brusc, printr-o lecţie de recondiţionare a abandonului. Livingul uneia dintre case, la parter, era ticsit cu scaune. Majoritatea familiilor erau în uşile caselor, vesele şi vorbăreţe. N. m-a întrebat: „Crezi că sînt ţigani?” Răspunsul a venit sec în secunda următoare cînd ne-au împins pe trotuar două maşini mari de poliţie. Veniseră să verifice care e treaba cu „squaterii”... Pe artişti însă nu-i deranjaseră. Am luat-o prin părculeţ înapoi înspre apă. În spatele unei statui de metal a marinarului necunoscut, aşezat în profil, erau două tufe imense de soc. Am început să culegem florile, tocmai mă gîndisem cu cîteva zile în urmă ce bună ar fi o socată. Am intrat în barul de vizavi să cer o pungă sau un ziar în care să punem florile. O domnişoară dichisită care servea la bar mi-a dat nişte ziare mai vechi. Atmosfera era ca în orice bodeguţă, se vorbea tare, se rîdea. M-am gîndit că or fi ultimii pe baricade, ultimii doelezi.

De curînd am auzit de ultimul scandal de la Doel: primarul a hotărît să mute un monument militar (ridicat în onoarea trupelor britanice care au ajutat la apărarea împotriva nemţilor) într-un orăşel la cîţiva kilometri mai departe. Pentru localnici acţiunea a fost simbolică, ultima parte a planului de pulverizare a lui Doel. Deh, fiecare cu Roşia lui!