Umbra umbrelor

● Umbre, de Marilia Samper, regia: Vlad Cristache, scenografia: Vlad Cristache, Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti.

Fiecare umbră are umbra sa, căci orice umbră e o oglindire a celeilalte umbre, şi tot aşa pînă cînd ultima umbră se revarsă într-o lumină puternică care o stîrpeşte. Umbra-primă se regăseşte la rîndul său într-o altă umbră fără de care nu poate privi înapoi, fără de care nu se poate simţi pe sine. Lumina aceea care va înghiţi toate umbrele pămîntului există pe scenă. E aici. Clipeşte semnificativ şi transmite mesaje subliminale. E ca o lumină mesageră în ale cărei pîntec zace adevărul cel mai căutat.

Povestea „umbrelor” e un puzzle atîrnat de vieţile celor prezenţi acolo, celor rătăciţi, celor care-şi caută sensul. Fiecare piesă de puzzle oferă o rigiditate excelentă pentru această cauză – de a reveni de fiecare dată la acel prezent, la acel început, la baza adevărului prin mişcări sacadate, blocate de neînţelesuri, reînviate. Toate trăirile actorilor – trăiri mistice se împrăştie prin întreg spaţiul de joc cu o presiune puternică a normalităţii.

E de înţeles tehnica regizorală, dublată în dese rînduri cu paleta scenografică – o estetică minimalist-realistă care are ca principal personaj: pădurea. Ei toţi sînt cîte un arbore din acea pădure care devine un labirint al inocenţelor.

Ploaia care se varsă în faţa ochilor noştri reprezintă semnul divin. Acel gînd ascuns, secret. Gîndul celor care îşi caută propriul adevăr despre cel de lîngă, despre celălalt, nu despre el. Căci el sau ea nu mai contează acum. E deja un trecut pierdut prin întunericul diafan al umbrelor. Echilibru şi seninătate. Tragism şi iubire. Eficacitatea acestor balanţe echilibrate construiesc o imagine de ansamblu vie a întregului spectacol. O imagine care surprinde prin aşteptare, prin liniile lungi, uşor curbate care se întind de-a lungul întregului univers – umbre.

Capacităţile actorilor sînt absolut evidente – de a trăi cu adevărat momentul, povestea, de a-şi construi o nouă inimă pe care o aruncă către public, iar cine are curaj – o prinde şi o strînge la piept. O regie criptică. O regie fenomen. Gîndită şi ascuţită pînă la cel mai mic punct al vîrfului.

Lumini calde, lumini reci. Tunete, fulgere. Soarele de toamnă – culorile calde care te fac să te gîndeşti la cele mai frumoase lucruri. Două camere. O pădure infinită. O dispariţie şi o (re)găsire. O poveste de dragoste. O absenţă prezentă prin trecutul-prezent. O rezistenţă a textului dramatic contemporan.

Să-i dăm lui Vlad Cristache ce-i al lui – un spectacol de care Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” avea nevoie, nu ca de aer, ci ca de prezenţa unui act artistic matur, plin de adevăr şi emoţionant.

Un spectacol-premieră care produce traume morale, emoţii subversive pe care nu ţi le doreşti, dar de care trebuie să ţii cont şi pe care trebuie să le trăieşti, căci ăsta-i teatrul adevărat – sincer şi moral, autentic şi emoţionant. E puţin ceea ce am scris. Nu ştiu de ce, dar nu mai pot scrie. Poate pentru că multe dintre gîndurile mele despre Umbre nu pot fi scrise, ci doar trăite. Sau poate că umbra cuvintelor mele a fost umbrită de celelalte umbre.

Dragoş N. Savu este specialist în comunicare teatrală.

Foto: Florin Ghioca