Dragoş N. SAVU

Un rege, trei fii: cel mic, cel mijlociu şi cel mare. O prinţesă bună – frumoasă. Să n-o uităm pe prinţesa ne-bună. Un bătrîn-bufon-tradu-călău, nu putea lipsi. Bogăţia şi Gloria – prezente. Ca să nu mai vorbim despre Baba Cloanţa... modernă.

De la o vîrstă fragedă, în interior, se naşte Teatrul – acea lume în care Minunea se regăseşte ori de cîte ori se rătăceşte. E ca un pansament al sufletului. Şi ca o eliberare a viselor.

Să-i dăm lui Vlad Cristache ce-i al lui – un spectacol de care Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” avea nevoie, nu ca de aer, ci ca de prezenţa unui act artistic matur, plin de adevăr şi emoţionant.

De nenumărate ori m-am întrebat ce s-ar întîmpla dacă aş gîndi cu voce tare. Cît de ciudat s-ar uita cei care ar trece pe lîngă mine.

Bucureşti. Instalaţie umană este un discurs public despre un anume oraş denumit – Bucureşti. E un preview al inocenţei acestui oraş, al frumuseţii şi al unicităţii lui. E o întrebare retorică despre ce înseamnă să fii „Bucureşti”. E o exclamaţie adresată celui mai Bucureşti dintre Bucureşti.

Teatrule, iartă-ne că uneori vrem să fugim de tine!

Deșteptarea Primăverii este acea lecție de viață pe care ar trebui să o învețe orice adolescent. Cu bune și cu rele. Cu trăiri euforice și dezamăgitoare. Cu pete de alb și de negru.

Cele şase scene din Artists Talk se împletesc în jurul unei chei subtile, apărute în subconştientul spectatorului, cheie care deschide uşa către absenţa eticii.

Micul Prinţ (Dorina Chiriac) strălucește în hainele-i negre, de prinț, de copil, de viață.

„Eu am făcut piatra să cînte pentru Omenire.” (Constantin Brâncuşi)

Fellini, clovnii tăi s-au schimbat în bine. Şi domnul Vişniec are o parte din vină.

Doamnelor și domnilor, bine ați venit la King Lear – show-ul în care viața bate inima. Puls, ritm, eficiență, candoare, luminozitate, excelență, abis, universal, aici, acum, acolo. Stop!

Zilnic mă lovesc, întîmplător, de fragmente existențialiste care se suprapun perfect cu (d)efectul acela Placebo.

Un cîntec suav dobîndit printr-o estetică vizuală a propriului univers, născut dintr-o lumină jucăuşă, îndepărtată şi eretică existenţei de a fi pentru a visa.

Soarta este un vis dramatic, spunea odată un copil de numai opt ani. Și dacă stăm și gîndim esența vorbelor sale, am rămîne niște stări introvertite pentru totdeauna. Î

Tompa Gábor derutează privitorul partidei printr-o acceptare a nonsensului ca formă de înţelegere şi, mai mult decît atît, reuşeşte să creeze un Univers definibil cu cea a unei lumi răpuse de cruzime. O lume în care dorinţa de a fi la putere devine abjectă.