Bucureşti. Instalaţie umană – sau teatru disociabil

● Bucureşti. Instalaţie umană. Un spectacol coordonat de Radu-Alexandru Nica după un concept de Florin Fieroiu. Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu-Alexandru Nica. Mişcare scenică: Florin Fieroiu. Muzica originală: Vlaicu Golcea. Performeri: Nicholas Cațianis, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula. ArCuB.

Bucureşti este primul oraş din lume care, în anul 1857, a introdus iluminatul cu petrol lampant... Vorbim despre istorie? Nu!

Să înţelegem acest oraş, aşa cum şi el ne-a înţeles pe noi şi aşa cum încă ne mai înţelege, în tihna sa şi-n intimitatea haosului urban cu care ne mîngîie în fiecare zi, discret, cu efect. Să credem în el aşa cum cei cincisprezece performeri-„bucureşteni” au crezut, oferindu-i un regal artistic-teatral-conceptual în semn de mulţumire pentru toate visele împlinite ori spulberate, pentru toate frumuseţile oferite în dar, la răsărit sau la apus, pentru toate „du-te vino-urile” în care s-au regăsit, pentru toate adevărurile despre istoria prezentă a unui oraş înfloritor, sinistru şi unic în lume.

O oglindă a propriei noastre trăiri, într-un oraş „umanesc”, mai mult decît un oraş în care trăiesc aproape două milioane de oameni, într-un oraş în care totul e posibil ori imposibil, în care fiecare om este o parte din instalaţia lui, o instalaţie uriaşă, alambicată, o instalaţie din care curge viaţă, trăiri, emoţii, vise... Şi pentru toate acestea, Radu-Alexandru Nica adună sub forma unui spectacol-conceptual o modulare a realităţilor acestui oraş, aşezînd cu tact fiecare cetăţean de Bucureşti, născut sau venit în această lume a capitalei, într-o sferă sădită-n imaginaţia provizorie a unui oraş multiplicat, asemenea unei oglinzi sparte, a cărui corp se desface prin crăpăturile prin care se văd problemele oamenilor, cele psihologice şi sociale, ura faţă de aproape, nepăsarea faţă de inimile intrinseci ale celor care respiră prin Bucureşti.

Comunicaţional, Bucureşti. Instalaţie umană produce o relativizare a istoriei contemporane a oraşului, prin formele sale cele mai adecvate, clare şi „respirabile”, producînd astfel o reformă a spaţiului social şi cultural, a spaţiului de jos, acolo unde viaţa stă într-un picior, a spaţiului în care sărăcia se împarte la bucată, a spaţiului natural – prins în laţurile monştrilor, a spaţiului în care istoria nu-şi mai găseşte locul şi-n care poetica acestui oraş devine o proză din ce în ce mai scurtă.

Faptul că aceşti artişti, indiferent de preferinţele lor – sînt nişte artişti, provoacă un stimul al simţurilor civice, mentale şi sociale în adîncurile celor care sînt părtaşi la cele ce se întîmplă, conduce la iniţierea unui nou tip de teatru care poate deveni universal – „teatru disociabil” – un act dramatic care poate avea influenţe poetice, influenţe din teatrul tradiţional, influenţe ale absurdului dramatic, influenţe tragicomice şi care, în orice moment, poate separa sau delimita diferite noţiuni sau aspecte ale întregului, prin acte artistice de orice natură, capabile să străpungă sufletul, corpul şi capacitatea mentală a publicului spectator.

Actorii nu sînt actori – pentru forma de act teatral. Ei sînt oameni care formează o instalaţie a cărui principal scop este de a pune în mişcare amintirile prezente ale oraşului Bucureşti – de a suscita spiritul civic, de a produce un act de subversivitate în faţa unor idei preconcepute. Ei plîng sau rîd, cîntă sau dansează, aleargă, îşi pun întrebări, comunică, se închid în ei, apoi se deschid către întreaga societate, şi toate acestea pentru a trăi ceea ce noi trăim în fiecare zi, ca un „salut” universal al propriului nostru dialog cu oraşul.

Fiecare este un cineva care se oglindeşte în cel de lîngă el. Toţi sînt unul şi acelaşi, dar diferiţi de la o amintire la alta, de la un prezent la altul. Cît priveşte viitorul, acesta rămîne sub forma unei întrebări (existenţiale).    

Bucureşti. Instalaţie umană nu este un manifest. Nu este un manifest pentru că nu are intenţia de a-şi prezenta viziunile, ideile sau concepţiile despre un anume oraş denumit – Bucureşti.

Bucureşti. Instalaţie umană este un discurs public despre un anume oraş denumit – Bucureşti. E un preview al inocenţei acestui oraş, al frumuseţii şi al unicităţii lui. E o întrebare retorică despre ce înseamnă să fii „Bucureşti”. E o exclamaţie adresată celui mai Bucureşti dintre Bucureşti.

Dragoş N. Savu este specialist în comunicare teatrală.

Foto: Adi Bulboacă