Desenează-mi Copilăria! Hai, te rog!

● Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupery. Regia: Alexandru Dabija. Teatrul de Comedie.

Desenează-mi o oaie, te rog, desenează-mi o oaie! Te rog, desenează-mi viața, aici, pe hîrtia asta, așa cum o vezi tu: mică, mare, urîtă, frumoasă, slabă, grasă, oaia, zic, așa cum o vezi tu, hai, te rog, desenează-mi o oaie!

Inevitabilul se produce – Micul Prinţ (Dorina Chiriac) strălucește în hainele-i negre, de prinț, de copil, de viață. Se înfruptă din defectele oamenilor și explodează pe alocuri în mii de bucăți de calități. Și nu-i puțin lucru acesta, nu-i puțin pentru că partitura e complexă – o joacă de-a seriozitatea, între aspecte frivole ale lîncezirii omenești și aspecte decadente ale vieții în miniatură.

Cum ar fi să ne imaginăm că sufletul nostru se află într-o floare – închisă de prea multa ură și nepăsare din jur, iar singura noastră salvare a propriului suflet este ca floarea să-și deschidă petalele, dar cum ea ar putea s-o facă numai dacă în jurul ei ar domina fericirea, adevărul și frumusețea interioară a ființelor, imaginația noastră s-ar spulbera, asemenea unui vis care tocmai începuse să devină frumos – alarma ceasului deșteptător sună, buimaci ne trezim, sărind din locul nostru de veci, adormirea gîndurilor noastre, nici nu ne mai privim în oglindă și alergăm spre marea anormalitate a zilei – societatea e în derivă, Micul Prinț nu mai e prinț de mult, avionul picat va rămîne picat, șarpele va rămîne șarpe, iar omul care pilota pînă nu de mult realitatea înconjurătoare va deveni un prieten bun al acestuia, înfumuratul a devenit prea fumuriu și nu se mai zărește decît prin ochelarii desenați pe hîrtia micuțului prinț, afaceristul și-a pierdut numele, calculează în gol cît timp mai are de trăit, profesorul de geografie a devenit cel mai rătăcit om din lume, astronautul a început să zboare pe Pămînt, ca un vînt năuc, iar regele nu mai e rege de mult, pentru că regatul a dispărut, în urma lui rămînînd doar cîteva accente sonore – melancolice.

Eu vreau să plec, vreau să mă întorc acasă. Mă așteaptă floarea pe care am crescut-o, crescîndu-mă pe mine, din nimic, din neant, din gol. Eu vreau să plec acolo unde totul e mic, dar sigur, acolo unde nimeni nu-mi vrea răul.

Micul Dorina se înalță spre dialogul interuman și capătă o notă de dirijor al defectelor omenești raportate la lipsa calităților, al societății fugare, jucăușe și triste – toate-n același timp, răbufnite din imaginația celei care crede în imaginație – Ada Milea, și astfel construiește alături de celelalte suflete, un regal al actoriei de suflet, așa cum publicul adecvat îl cere, îl vrea, îl dorește. Regia liberă a lui Alexandru Dabija oferă posibilitatea interpretărilor, cauza unui efect inteligent aruncat în joc, în text și-n decor. Ca o vitamină efervescentă, tonalitățile estetice sînt continue, de jos în sus, înspre aerul deviant al planetei Pămînt.

Copii, adulți sau bătrîni au vrut să-l cunoască pe Micul Prinț. Și au avut o ocazie mai mult decît minunată de a o face, la Comedie. Împreună cu Micuțul căutător de adevăr s-au jucat de-a rîsu’-plînsu’, și-au făcut cu ochiul reciproc atunci cînd înțelesurile erau de neînțeles – semn că noi știm, dar vrem să ne arăți tu, dragul nostru Prinț, calea către fericire, către iubire, către adevăr, dar mai ales calea către lumea ta, către lumea ta atît de frumoasă.

O poveste trăită, nu jucată – cu iz de prezent, presărată parcă cu amintirile noastre de zi cu zi, o poveste în care dacă nu crezi înseamnă, probabil, că ceva în tine s-a sfîrșit.

Desenează-mi copilăria, pe bucata asta de hîrtie! Hai, te rog! Vreau să iau cu mine, iar ție îți voi lăsa amintirea mea și steaua aceea de pe cer – o vezi? – steaua aceea mică care se pierde printre celelalte stele, acolo voi fi eu și-ți voi zîmbi, să mă privești în fiecare noapte, eu voi fi acolo, totdeauna, și-am să te privesc, hai, te rog, desenează-mi copilăria, aici, pe bucata asta de hîrtie, nu e prea mică, e suficient de mare hîrtia asta pentru copilăria mea, suficient de frumoasă încît s-o pot căra după mine.

Asta nu-i o oaie, e copilăria.

E curajul de a înțelege viața.

Dragoș N. Savu este specialist în comunicare teatrală.