Curajul de a fi

● Dacă am gîndi cu voce tare, de Adnan Lugonic. Regia: Radu Afrim, scenografia: Vanda Maria Sturdza, costume: Lia Dogaru, coregrafia: Flavia Giurgiu, Teatrul Naţional Craiova „Marin Sorescu”.

De nenumărate ori m-am întrebat ce s-ar întîmpla dacă aş gîndi cu voce tare. Cît de ciudat s-ar uita cei care ar trece pe lîngă mine. Cu cîte priviri îndoielnice m-ar săgeta oamenii care mă cunosc. M-aş opri oare din gîndit pentru a-mi păstra intimitatea nealterată? M-aş putea oare adăposti într-o lume creată de propriile mele voci în care fiecare gînd al meu ar putea dansa în voie printre toate simţurile mele? Nici un răspuns. Nimic.

Iată totuşi că am primit un răspuns. Şi ce răspuns! Nici că m-aş fi aşteptat la unul ca acesta – Dacă am gîndi cu voce tare. E un răspuns pentru mulţi dintre noi, cu siguranţă. E, de fapt, o eliberare ale propriilor noastre constrîngeri, ale propriilor noastre temeri. O exaltare a simţurilor noastre care se zbăteau pînă nu de mult într-o mocirlă crescută din ură şi invidie. Din societate. Din mult prea alterata societate. Şi ce frumoasă e, totuşi!

Despre societatea omenească este vorba. Despre cum gîndeşte ea cu voce tare şi despre severitatea sa intrinsecă. Apăsat şi adevărat spunea nu demult filozoful Francesco Orestano – „Societatea omenească e cu mult mai severă în a judeca greşelile oamenilor de bine, decît pe cele ale nemernicilor, fiindcă foloseşte în cele două cazuri unităţi de măsură diferite. Cu cei dintîi se porneşte de la (impresia) cea mai bună, cu ceilalţi cu cea mai proastă.”

Să judecăm tipologiile umane, dar să nu le desfiinţăm, căci ele completează societatea. Astfel a gîndit şi Radu Afrim. Cu voce tare. A judeca nu înseamnă, în acest act teatral, a sfîşia ideologiile omului contemporan, a dezbina legăturile reale dintre acestea, nici chiar a elimina importanţa fiecăreia în raport cu gîndurile noastre. Judecata lor va fi acolo, sus, la poarta Raiului. Cine va trece dincolo, rămîne de văzut. Pînă atunci ele există aici, pe Pămînt şi trebuie să le bage cineva în seamă, să le remodeleze, să le contureze fiecare linie, să le picteze în culori stridente, în umbre şi în amintiri.

Dacă am gîndi cu voce tare este un act al curajului supus. Un curaj în care „a fi” înseamnă dovada vie a existenţei aristotelice – lumea ideilor produce lumea reală. Dublarea realităţii afrimiene revine pe scena teatrului românesc, însă revine mai proaspătă şi mai exactă ca niciodată. Poţi fi el sau ea în acelaşi timp. Aşa cum poţi fi bătrîn sau bătrînă. Poţi fi taximetrist, prostituată, învăţător, primul, al doilea, a treia, gay, patron, gravidă, mamă... şi „tu” în aceeaşi realitate.

Ideile sînt puteri active în această lume în care trăim, societatea fiind doar o latură psihologică inventată de realitate. Astfel se naşte şi spectacolul de teatru Dacă am gîndi cu voce tare – din idei ale căror puteri active se îmbină perfect în lanţul realităţilor dublate.

Trăim într-o lume dominată de frică. Ne e teamă să ne aruncăm slăbiciunile în faţa mulţumii, căci mulţimea e înfometată de slăbiciunea umană. Dacă am gîndi cu voce tare, ne-am „publica” slăbiciunile pe toate primele pagini ale societăţii, şi-atunci am rămîne fără ele. Definitiv. Şi acest real simţ al nostru ar avea de suferit, iar o dată cu el şi noi. N-a putea trăi fără slăbiciuni. Ele sînt normale. Sînt sincere. Sînt intime, iar intimitatea naşte iubire. Şi fără iubire nu am avea curajul de a fi, curajul de a spune: iartă-mă!

Estetica vizuală a spectacolului se îmbină perfect cu realitatea cuvintelor lui Adnan Lugonic. Se mulează pe fiecare personaj, îmbrăcîndu-l într-o caracterizare densă şi clară. Apoi, vin ideile lui Radu Afrim care completează tabloul al uneia dintre cele mai gîndite idei cu voce tare.

Dragoş N. Savu este specialist în comunicare teatrală.