Ucho (Urechea)
Filmul „Ucho” („Urechea”, 1970), realizat de Karel Kachyna, rulează joi 28 februarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Diana Mereoiu şi Andrei Dobrescu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.
„Urechea” este unul din rarele filme în care, atunci cînd lumina se aprinde, groaza nu dispare, ci, din contră, sporește. Dramă politică mascată cu mult stil într-o îmbinare de film noir și horror, filmul este testamentul sofisticat al unui duet cinematografic din perioada imediat următoare Primăverii de la Praga. Regizorul Karel Kachyna și scenaristul Jan Proházca , amîndoi dintr-o generație anterioară noului val cehoslovac, își încheie colaborarea cu un film atît de tăios, încît i-au trebuit 20 de ani ca să ajungă pe ecrane. Filmat sub supraveghere permanentă, este oprit de la difuzare și abia în 1990 are premiera, în competiție la Cannes.
Ceea ce a a făcut din „Urechea” un film atît de periculos este perspectiva din care este privit: din straturile cele mai înalte ale nomenclaturii comuniste. Filmul descrie noaptea unui adjunct din minister, Ludvik (Radoslav Brzobohatý) și a soției lui Anna (Jirina Bohdalová) care, după ce se întorc de la o petrecere a Partidului, găsesc poarta descuiată, curentul tăiat și telefonul oprit. Încet, cu o minuțiozitate diabolică, descindem pas cu pas în casa lor, în viața lor privată și în final într-o societate terorizată de un monstru cu nenumărate capete și încă și mai multe urechi: poliția secretă.
În prima jumătate a filmului regizorul se joacă cu noi și pune cap la cap o mostră de noir cu nenumărate aluzii și piste false. Personajele lui orbecăie la lumina lumînărilor prin holurile casei, din ce în ce mai înfricoșate, din ce în ce mai paranoice. Ai senzația că sînt două stafii care-și bîntuie domiciliul conjugal și că în spatele fiecărei uși îi pîndește ceva. Karel Kachyna, operator înainte să treacă la regie, împreună cu Josef Illick speculează tot ce se poate din situația dată: sursele de lumină în cadru, fețe luminate din racursi. Scurte evadări din spațiul sufocant ne sunt permise doar atunci cînd Ludvik înțelege că se întîmplă ceva și încearcă să rememoreze (și să reinterpreteze) evenimentele de la petrecere.
Flashback-urile ar putea fi o gură de aer, doar că, din casa întunecată, Kachyna ne aruncă violent, fără tranziții, în decorul supraexpus al castelului Praga, locul unde goticul întîlnește stalinismul. Dar nici aici regizorul nu ne lasă să intrăm în atmosferă și folosește o filmare expresionistă, în care o mulțime de unghiuri subiective taie planurile largi. În scurtele momente în care vedem sala de bal, descoperim o petrecere cu momente de comic burlesc, în care invitații mimează și joacă înfiorător de gros comedia unui moment fericit în fața președintelui. Rememorarea și reinterpretarea scenelor de la Palat merg în paralel cu tensiunea dintre Anna și Ludvik și mica lor anchetă domestică asupra motivelor pentru care sunt lăsați în întuneric și casa le-a fost invadată.
„Cînd pot să vorbesc normal? Ai spus că bucătăria și baia sunt locuri sigure!” îi reproșează Anna soțului ei. La jumătatea filmului, lumina se aprinde miraculos și cei doi înțeleg că traiul în high-life-ul anilor ’50 este mai periculos decît puteau crede și că vilele cochete și cutiile de somon compensează prea puțin teroarea care-i înconjoară. Dimineața îi surprinde pe cei doi epuizați, aruncați într-o nouă stare socială.
Spuneam că „Urechea” poate fi citit ca un testament sofisticat, și asta pentru că, dacă Primăvara pragheză a marcat sfîrșitul activării noului val al cinematografiei cehoslovace, „Urechea” a fost cîntecul de lebădă al celor doi realizatori. Se crede că boala de care suferea, și care i-a adus moartea un an mai tîrziu, l-a făcut pe Jan Proházca indiferent la represaliile politice. Mare parte din ceea ce am văzut sunt experiențe personale, trăite de scenarist în perioada în care activa în partid și este de remarcat felul în care își transcrie memoriile, într-un scenariu teribil de lucid și coerent. Karel Kachyna a dat stilul filmului, și pentru că l-a scos dintr-o simplă dramă politică, a dat o plus-valoare rară pentru filmele vremii. Drumul lui în cinematografie a fost însă închis. Kachyna fost lăsat să regizeze în continuare subiecte ușoare, povești de copilărie și nu a mai reușit nici după căderea comunismului să ajungă la nivelul filmului din 1970.
Sistemele politice au prostul obicei de a cădea, trăgînd după ele laolaltă susținătorii și adversarii lor cei mai înfocați. Filmul politic are de obicei două vîrste, una în care subiectul în sine provoacă reacții puternice, a doua în care partea politica își pierde fascinația și filmul rămîne în joc doar prin performanțele cinematografice. Aici multe producții pierd cursa pentru că au fost prea vehemente, pentru că nu au vrut decît să atace sau să laude un anumit regim. „Urechea” reușește să rămînă un film bun și accesibil, chiar și pentru un spectator indiferent la contextul politic în care se petrece acțiunea. În cuvintele criticului Peter Hames : „Amestecul de certuri conjugale și comedie în stilistică de thriller îl face mai mult decît o critică a erorilor politice. Filmul devine o călătorie în atmosfera și în mintea unei epoci”.
Ucho (Urechea)
Cehoslovacia 1970
regie
scenariu Karel Kachyna, Jan Prochazka
imagine Josef Illik
montaj Miroslav Hajek
cu Jirina Bohdalova, Radoslav Brzobohaty
