Turist în Slovacia
Aş dori să postez un răspuns la articolul scris cu mult umor negru de Andrei Vasilescu despre escapada ipotetică a vienezului în grădina Carpaţilor. Mi-aş fi dorit să văd mai pe larg ce ar fi putut păţi austriacul imaginat într-o tură pe munte, dar lipsa acestui aspect îmi dă următorul avantaj: vă pot oferi eu un răspuns aproximativ făcînd o paralelă (şi cer permisiunea pentru acest lucru) între România şi Slovacia, din perspectiva unui român care se simte străin chiar în propria ogradă carpatică.
Iulie 2008. Eu şi tatăl meu plecăm din Buşteni să „atacăm” Masivul Retezat, dar ofensiva noastră este rapid dizolvată de întîrzierea trenului accelerat şi de căldura înăbuşitoare cu care ne primeşte atunci cînd se hotărăşte să apară în gară. După cîteva ore şi multe pagini citite, ajungem în Simeria, urbe despre care învăţasem cu doar cîteva luni în urmă că este un important nod feroviar. Locul în care va trebui să schimbăm trenul pare evacuat, dar găsim la birturile din jurul gării cu iz de casă bîntuită cîteva suflete ce ne-ar putea orienta către destinaţia noastră. Singurii ce au o idee despre ce căutăm sînt doi tineri cu accent ardelenesc. Se ţin de mînă şi ne spun că trebuie să luăm trenul personal pînă la Ohaba de sub Piatră, iar acolo găsim microbuze ce ne lasă în faţa cabanei Cîrnic, şi ne dau numărul de telefon al unui şofer pentru a fi sigur că nu îl vom rata. Ea îşi dă bretonul de pe frunte şi el ne informează că fusese recent în Retezat, la cabana Pietrele.
Ne luăm liniştiţi bilete şi ne sprijinim rucsacii de banca uzată pe care stăm adăpostiţi de soare. În timpul rămas pînă la sosirea trenului ne împrietenim cu un grup de patru tineri care stau pe jos cu harta desfăşurată în braţe. Ne vor fi tovarăşi de drum, lucru ce ne încîntă pentru că ne dă speranţa că şase persoane se pot pierde mai greu decît două.
Trenul personal ajunge în jumătate de oră la locul indicat pe bilet, iar şoferul de microbuz îşi păzeşte blazat vehiculul pe care îl pune în funcţiune imediat ce ne aşezăm pe banchetă. Trecem prin cîteva sate şi ajungem repede la cabana Cîrnic.
Pînă la cabana Pietrele avem drum marcat, de aici nu mai întîmpinăm probleme şi putem să ne începem ascensiunile într-un mediu ce pare să aparţină tuturor naţiilor din lume. După salut sau echipament ne dăm seama că unii sînt străini şi nu putem să nu ne întrebăm cum au reuşit să ajungă aici dacă noi am întîmpinat probleme. Majoritatea sînt cehi, slovaci, polonezi sau nemţi şi nu sînt la prima excursie la munte în România. Spre deosebire de prima lor tură, acum ştiu unde sînt, au prins cîteva trucuri (trenurile întîrzie, cel mai probabil te vei înţelege cu tinerii dacă ştii engleză, şoselele sînt de evitat) şi acum au în telefon numărul de la ambasada ţării de provenienţă. Joacă oricum după reguli diferite: nu îi vei vedea lăsînd gunoaie în urma lor sau făcînd un popas în primul şanţ pentru un grătar.
Iulie 2010. Bagajele pentru Tatra sînt gata şi eu cu tatăl meu aşteptăm trenul internaţional de Viena în gara din Sinaia. La megafon o voce confuză îl anunţă şi menţionează vagoanele ce îl formează. Pe toate, desigur, în afară de vagonul cuşetă pentru care aveam emise biletele. Încep un sprint nebun pînă la biroul de informaţii şi cer lămuriri în legătură cu vagonul în care trebuie să urc. Pe un ton liniar, sînt lămurită că vagonul are şanse să existe şi că ar putea fi pe la mijlocul trenului. Poziția este vitală întrucît un astfel de vagon are regim special şi este închis la ambele capete.
Trenul ajunge la timp şi pornim în căutarea vagonului, trecem de capătul peronului şi începem să alergăm pe pietrele de terasament. Ne exprimăm verbal frustrarea şi într-un final găsim ce căutăm – nu „pe la mijlocul trenului, pe undeva”, ci chiar la sfîrşitul lui. Acum începe să scadă drastic posibilitatea întîmplării vreunei nenorociri, a doua zi sîntem la Budapesta şi luăm un alt tren internaţional ce merge în Germania, dar noi vom coborî în Bratislava. Gara de aici pare un fel de combinaţie între cea din Predeal şi cea din Braşov, dar aici găsim informaţii în limba engleză şi un tabel cu plecări către Kosice.
După 340 de kilmetri parcurşi în mai puţin de 5 ore şi fără întîrziere, ajungem la destinaţie, în orăşelul Poprad-Tatry.
Printre nori şi ceaţă, munţii abia se intuiesc şi ne dăm seama de un prim lucru pe care-l putem exploata în România - vremea mai bună pe care o avem noi la munte. A doua zi este una de pauză, dar apoi începem turele. Pentru acest lucru trebuie să luăm zilnic linia specială de tren ce ne lasă la poalele masivului Tatra Înaltă. Poprad este unul din capetele liniei de cale ferată, TEZ, construită acum un secol. Staţiile principale sînt Stary Smokovec (13km depărtare de Poprad) iar apoi, în sensuri opuse, Tatranska Lomnica (6 km depărtare de Stary Smokovec) şi Strbske Pleso (17 km). După fiecare staţie sîntem anunţaţi ce oprire urmează şi sîntem rugaţi în slovacă, germană şi engleză să validăm biletele. Trenurile sînt noi, curate, spaţioase, vin din oră în oră şi se intersectează în Stary Smokovec unde valuri de oameni schimbă legătura sau ies din gară pentru a intra în traseu. În fiecare gară sînt hărţi mari şi detaliate, iar indicatoarele (celebrele indicatoare din lemn cu acoperiş roşu) şi marcajele sînt foarte bine întreţinute.
În toate cele 10 zile de drumeţii am întîlnit sute de oameni de toate vîrstele aventurîndu-se pe trasee, indiferent de vreme. Majoritatea sînt slovaci, dar întîlniţi şi foarte mulţi cehi, nemţi, unguri şi polonezi (lor le aparţine celălalt versant, cel nordic, întrucît graniţa este pusă pe creastă). Foarte multe familii achiziţionează rucsaci cu un fel de port-bebe pentru a-şi scoate copiii mici la plimbare, cei de 5 ani deja au un ghiozdan mic în spate, mai mult simbolic şi un băţ telescopic, mai mult pentru distracţie, predomină tinerii între 25 şi 35 de ani, iar cei de peste 55 de ani parcă nu au aici nici reumatism, nici integrame, pentru că sînt mereu pe drum cu bocanci bej-maronii şi beţe telescopice. Toţi salută zîmbind şi nu vezi pe nimeni aruncînd gunoaie sau făcînd un grătar în lîngă vreun lac.
Cabanele sînt foarte cochete şi arată mai bine decît orice cabană din România, restaurantele lor sînt bine aprovizionate şi oferă destule sortimente de ciorbe, preparate gătite, deserturi şi băuturi. Cele mai populare sînt Sliezsky Dom, Rainerova Chata, Popradske Pleso, cabana de sub vîrful Rysy, Teriho Chata, Zamkovskeho Chata, cabana de la Hrebienok şi Skalnate Chata. În zilele însorite lumea stă pe terasele cabanelor răcorindu-se cu o bere slovacă (renumite pentru tărie şi savoare) după un drum istovitor.
Drumurile sînt bine întreţinute, peste izvoare sînt instalate podeţe, iar copacii căzuţi în potecă sînt tăiaţi şi îndepărtaţi din drum. Traseele sînt atent marcate, iar în cîteva locuri există „poteci educaţionale” (Educational Trail) cu planşe informative despre faună, floră, climă şi probleme de mediu, dar din păcate sînt doar în slovacă.
Pentru aproape două săptămîni am reuşit să mă descurc pe orice traseu şi să cunosc locuri despre care doar auzisem cîteva istorisiri, dar de 12 ani mă simt străină în locul în care m-am născut şi care se încăpăţînează să mă ajute cînd e vorba de a călători şi de a mă bucura de locurile care îmi plac. Degeaba vopseşti gardul grădinii tale carpatice şi o faci celebră în tot satul, dacă nu scoţi care buruienile distrug culturile de legume. O frunză, un imn şi o campanie de publicitate nu sînt suficiente pentru a înlocui infrastructura atît de necesară. Atracţia faţă de grădina carpatică există din partea lor, străini vor veni şi vor coborî din tren mereu la Sibiu, Sighişoara sau Braşov, vor şi merge pe munte, mereu a fost aşa şi mereu va fi. Miraculos, nu se vor pierde definitiv aici, în condiţiile în care eu nu pot afla ce întîrziere are un tren sau care e orarul unui microbuz mă întreb care e reţeta reuşitei lor, cum de ne pot decripta ţara.
Sper că am reuşit să termin povestea vienezului cu o tentativă ipotetică destul de aproape de adevăr a expediţiei sale montane, dar şi să aduc reţeta de succes a unei ţări care pînă nu demult era comparabilă cu România. Vă mai spun că Bratislava este o mică Vienă, dar nu cum sîntem noi un mic Paris, şi că slovacii au cerut desfăşurarea etapei iniţiale a celebrului Le Tour pe teritoriul lor, deşi ştiu că veţi fi decepţionaţi. Despre impresiile de vacanţă ale vienezului cred că voi avea ocazia să discut personal cu autorul articolului pentru că din toamnă sîntem colegi de liceu.
Lavinia Petrescu este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti.
Citiţi şi Turist în România.
