Toţi responsabili
Cum se ştie, istoria este un etern reînceput. Întrebarea este dacă oamenii, şi în special cei care ne guvernează, ştiu să tragă ceva învăţături din ea. Telenovela cipriotă, pe care europenii o urmăreau cu un ochi din vara anului 2012, a accelerat cadenţa în ultimele zile, iar peripeţiile ei au iscat temeri privind vreo repetare a scenariului grecesc. Adică o criză financiară într-o ţară care reprezintă doar 0,2% din PIB-ul zonei euro dar care poate destabiliza întreaga zonă şi cufunda UE într-o nouă criză sistemică.
Pericolul de data aceasta nu a venit din partea instabilităţii pieţelor speculatoare, ci din încălcarea unui tabu. Taxînd conturile bancare de mai puţin de 100 000 de euro, pragul sub care depunerile sînt în principiu garantate, Eurogrupul, guvernul cipriot şi Fondul Monetar Internaţional au luat riscul unui "bank run" [retragere masivă din partea titularilor de conturi], şi a unei amplificări a sentimentului de respingere faţă de modul lor de gestionare a crizei, din partea populaţiilor care strigă deja nedreptate.
Acest dublu risc economic şi politic oare merita? Rapoartele întrunirii Euro-grupului care s-a desfăşurat în spatele uşilor închise în noaptea din 15-16 martie par să arate că miniştrii de finanţe au trebuit să descîlcească o situaţie care nu avea nicio soluţie pe deplin satisfăcătoare. A evita falimentul unui sistem bancar care duce în cîrcă o ţară fără niciun model economic alternativ, a salva băncile cipriote fără a pune pe fugă capitalurile ruseşti, a finanţa pe plan local un plan de ajutor care nici FMI, nici Germania nu vroiau să depăşească 10 miliarde de de euro, a găsi repede aceşti bani, iată ce se poate numi cuadratura cercului.
Această situaţie este într-un fel preţul care trebuie plătit pentru ani de zile de complezenţă şi neglijenţă. Pe de o parte, Cipru a adoptat moneda euro în 2008, în timp ce partenerii săi erau perfect conştienţi de faptul că economia sa era alimentată de bani de provenienţă majoritar dubioasă. Pe de altă parte, guvernul cipriot a cerut ajutor deja de-acum zece luni, pentru o sumă estimată la momentul respectiv de 3-4 miliarde de euro. Planul încheiat în zorii zilei de 16 martie este de 10 miliarde, la care se adaugă faimoasa taxă pe depuneri, presupusă să aducă 5,8 miliarde.
Europa este deci astăzi prinsă din urmă de lipsa ei de voinţă de a aborda problema paradisurilor fiscale (care priveşte de asemenea Luxemburgul) şi de blîndeţea excesivă faţă de liderii ciprioţi (comunistul Dimitri Christofias şi de o lună conservatorul Nicos Anastasiades) care au tras de timp ca să nu trebuiască să se atingă de sistemul lor bancar şi să-şi păstreze apropierea atît de profitabilă de Moscova.
Întrucît după China în Grecia, este acum rîndul Rusiei de a fi în măsură să se posteze în rolul de ultim recurs, pe fundalul exploatării gazului în largul insulei, şi cu pîrghia chestiunii relaţiilor UE-Rusia. Ştiind că ea a contribuit considerabil la crearea problemei, fiindcă s-a folosit de Cipru pe post de placă turnantă pentru capitalurile sale externe şi de poartă de acces la zona euro.
Frumos rezultat, pentru o criză minoră şi după trei ani de zguduituri care credeam că ne-au permis să obţinem o anumită înţelepciune.
Eric Maurice este jurnalist francez, redactor şef al presseurop.eu. După ce a făcut studii de istorie şi jurnalism, a început să lucreze, din anul 2000, la Courrier international, unde a fost responsabil pentru Franţa, a transmis actualitatea nord-americană şi a condus serviciul Europa de Vest.
