Test de inteligenţă

Apărut în Dilema, nr. 364, 4 februarie 2000, în dosarul "Naţionalismul cel de toate zilele"

Ai la dispoziţie patruzeci de minute ca să răspunzi la şaizeci de întrebări, fiecare cu cîte cinci variante. Punctajul însumat, ameliorat de viteza cu care termini testul înainte ca timpul limită să se fi scurs, te situează undeva pe o scală cuprinsă între cincizeci şi două sute. Interpretarea punctajului spune aşa: între 120 şi 200 de puncte, cu nuanţele de rigoare, eşti o persoană briliantă, cu abilităţi logice crescute, cu raţionamente solid întemeiate şi mare viteză de calcul; dacă punctajul tău se află undeva între 95 şi 110, atunci eşti un om obişnuit, aidoma celor cîteva miliarde de oameni obişnuiţi de pe planeta asta; sub 80 de puncte, trebuie să te întrebi ce nu e în regulă cu tine, iar sub 60 de puncte, tutorii tăi abilitaţi prin tribunal trebuie să se întrebe ce nu e în regulă cu tine. Americanii, oameni atenţi cu etichetările, îi numesc pe aceşti puţini care nu marchează şaizeci de puncte "persoane cu handicap major". Putem să rîdem, dacă dorim, de pretenţiile acestui test de a măsura inteligenţa pe categorii. Dacă lăsăm însă nuanţele la o parte (căci aici eşuează orice test-grilă) şi luăm în considerare doar extrema de jos, atunci nu mai este nimic de rîs. Cu alte cuvinte, nu putem şti, conform acestui test, dacă persoanele care îl rezolvă sînt inteligente sau în ce măsură, însă putem şti cu siguranţă că persoanele care nu îl rezolvă nu sînt inteligente deloc.

Cea mai mare parte din problemele puse de testele de inteligenţă sînt simple chestiuni de logică, abstractizate pe cît posibil pentru a cădea în zona formală, acolo unde predicţiile nu intră sub incidenţa observaţiei empirice. Astfel, ţi se cere să găseşti valoarea de adevăr a unor raţionamente de următorul tip: "Dacă unii tuaregi sînt perşi şi toţi pecenegii sînt perşi, atunci unii tuaregi sînt pecenegi". Răspunsul corect: raţionamentul de mai sus nu este nici adevărat, nici fals, căci este posibil să existe unii tuaregi care să nu fie perşi, iar pe de altă parte, pot exista unii tuaregi care să fie perşi, dar să nu fie pecenegi, ceea ce nu exclude posibilitatea existenţei unor tuaregi care să fie pecenegi. Dacă nu mă credeţi pe cuvînt, luaţi un creion şi desenaţi cocoloaşe reprezentînd mulţimi de tuaregi, pecenegi şi perşi, apoi intersectaţi-le şi includeţi-le.

Să modificăm termenii raţionamentului fără a ne atinge de structura lui formală: "Dacă unii unguri sînt parşivi şi toţi trădătorii de neam şi ţară sînt parşivi, atunci unii unguri sînt trădători de neam şi ţară". Aşa e, vor striga toţi cei care nu pot dormi noaptea de grija Ardealului. Sau să mai emitem un raţionament izomorf: "Dacă unii evrei sînt bancheri şi toţi cei care complotează împotriva ţării sînt bancheri, atunci unii evrei complotează împotriva ţării". Fireşte că da, vor spune toţi cei care-şi imaginează că ţara este în pericol de moarte, ba, mai mult, nu "unii evrei", ci "evreii" şi nu "nişte unguri", ci "ungurii".

Adevărul e că abilitatea de a distinge între individ şi grup (precum şi abilitatea de a nu raţiona eronat) scapă întotdeauna partizanilor doctrinei naţionale, prin însăşi natura doctrinei la care aderă. Imaginaţi-vă un construct teoretic, o ficţiune, care postulează că membrii unei comunităţi definite după norme observate empiric (graniţă, limbă, origine, rudenie) trebuie să fie toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Adăugaţi la asta un număr de simboluri care să justifice norma de definire a colectivităţii: stindard, sînge, strămoş, barză, viezure, mînz, brînză. Mai puneţi la combinaţia de mai sus unul sau două mituri întemeietoare, un imn care să cînte şi să preamărească valorile deja enunţate şi veţi obţine supa ideologică în care o grămadă de oameni plutesc de vreo două sute de ani. Este de înţeles că, în prezenţa unor criterii atît de vagi care să le justifice existenţa, adepţii ideologiei naţionale se definesc instinctiv prin diferenţă faţă de ceilalţi. Iar reflexul este acela de a singulariza comunitatea vecină (şi potenţial duşmănoasă) şi de a atribui unui reprezentant al ei tot ce e mai rău: de aceea ungurul (şi nu ungurii) este hrăpăreţ şi nervos, evreul e şmecher şi laş, neamţul e tehnic dar mănîncă crenvurşti, italianul e vorbăreţ însă duplicitar şi tot aşa.
După acest sistem, gustul naţional îşi dezvoltă propriul folclor în legătură cu alogenii, consacră cîte o poveste, iar mica scenetă este apoi adoptată de toţi membrii comunităţii şi relatată de pe poziţia adevărului trăit. Mie, de pildă, mi s-a întîmplat să aud de paisprezece ori următoarea poveste, de la persoane diferite, şi toţi naratorii pretindeau că au trăit experienţa pe pielea lor: X, român adevărat, pensionar, pleacă la băi în Ardeal (la Covasna sau la Balvanyos sau la Tuşnad, unde vreţi). Acolo, intră într-o librărie şi cere un caiet dictando (intră într-o brutărie şi cere chifle sau într-o farmacie şi cere Hystadiol Retard). Vînzătoarea îl priveşte cu nesimţire şi îi spune "Nem tudom". Atunci, domnul X, cuprins de o justificată mînie, retorchează măreţ: "Dar pe pizda mă-tii înţelegi?". Vînzătoarea se indignează şi întreabă: "De ce înjură la mine?". Cum îmi imaginez că mai sînt şi alţii care au auzit povestea asta, nu pot să trag decît o concluzie: ungurul nu are nici un pic de fantezie.

Desigur că între un raţionament de tipul "unii unguri sînt parşivi, toţi trădătorii de neam sînt parşivi, deci unii unguri sînt trădători de neam" şi "ungurul este trădător de neam" există diferenţe de nuanţă pe o scară a grosolăniei erorilor de logică. Primul tip de înlănţuire poate aparţine ideologilor oricărei doctrine naţionale şi are un aer îngrijit, aproape ştiinţific. Cel de-al doilea apelează la un fel de bun simţ comun, un fel de mitocănie acceptabilă în comunitate, cu nimic mai prejos de aceea care postulează că un om cu ceafa groasă este neapărat bulgar, în timp ce unul cu nas subţire trebuie să fie grec.

Testele de inteligenţă nu au nicidecum pretenţia să califice talentele unui subiect investigat: de exemplu, nu spun nimic despre abilitatea cuiva de a picta, de a scrie poezii, de a cînta la vioară, sau de a bate recordul la 100 de metri plat (i-aţi recunoscut, sper, în enumerarea de mai sus, pe italian, pe român, pe ungur şi pe negru). Un test de inteligenţă poate da însă măsura aproximativă a capacităţii unui individ de a gîndi, de a lua decizii juste şi de a se poziţiona faţă de lume. Or, din acest punct de vedere, mă gîndesc cu tristeţe că adepţii ideologiilor naţionale nu-şi pot ridica scorul la mai mult de şaptezeci.

Foto: webpr.ro