Țara mea de dor

Am comparat, mai demult, libertatea cu o coajă de ou. Pentru mine, asta e definiția fragilității. O coajă de ou e atît de delicată, cea mai mică atingere nepotrivită o poate crăpa, uneori, o poate sparge. Compromiterea ei depinde doar de cît de tare apăsăm. Cred în continuare că la fel funcționează și libertatea. Riscăm în orice moment s-o pierdem, dacă nu sîntem atenți la evenimentele care o pot pune în pericol, la oamenii care ne pot închide, fie și doar metaforic, în colivii, în cuști. De libertate trebuie, cred, să ținem cu dinții. Indiferent la care dintre libertăți ne gîndim prima dată: libertatea de a alege, de a ne exprima liber, de a ne mișca, libertatea de a trăi liber, cu cine vrem noi, așa cum vrem noi. Ce cadou mai frumos, altul decît libertatea?!?

Dar poate tocmai pentru că, de 30 de ani, nu ne-a mai călcat nimeni pe cap, pentru că nu ne-a mai închis nimeni gura, pentru că nu ne-a mai pus nimeni niciun lacăt la vise, la dorințele de plecare de-acasă, la cele de revenire, poate tocmai de-aceea ne-am obișnuit cu libertatea și n-am mai ieșit la vot. La primul tur al alegerilor prezidențiale, „promoția” 2019, s-a înregistrat cea mai scăzută prezență la urne din ultimele trei decenii a românilor din țară. Diaspora a ieșit masiv la vot, dar românii din țară nu s-au prea sinchisit, iar unele voci susțin că nu e deloc exclus ca, la turul doi, prezența să fie chiar și mai mică decît la primul. Paradoxal, nu? Penibil? De necrezut? De necrezut că țara asta ieșită de doar 30 de ani din ghetoul comunist își poate permite să stea acasă la prezidențiale, de necrezut că oamenii pot în continuare să băltească în nepăsare, în lehamite, uneori, în ignoranță, abrutizați pînă la disperare.

Altfel, sigur, leșinăm (la propriu și/sau la figurat) de emoție atunci cînd vedem, printr-o metropolă europeană, mesajul unui român aflat departe de casă, care spune, scrie, plînge, țipă: „mi-e dor de tine”. Aplaudăm gestul, unele mame plîng atunci cînd nu le poate vedea nimeni. Mai plîng și cîteva sute de mii de copii după părinții plecați la muncă, în străinătate. Mai plîng, desigur, și bunicii, săracii de ei…

Săracii de noi, acești parveniți ai libertății, acești aroganți care credem că toate ni se cuvin, că libertatea e de la sine înțeleasă, ca un dat natural pe care nimeni și nimic nu ni-l mai poate lua vreodată! N-am învățat, încă, libertatea, chiar dac-au trecut trei decenii. Nu i-am prins încă rostul. N-am învățat, încă, faptul că un vot nu e niciodată pierdut, pentru că el e mereu expresia unui drept cîștigat. N-am vrut să ne deschidem mințile, ochii, inimile pentru a înțelege că dorul e un bagaj prea mare și prea greu de dus pe termen lung. Și că sîntem datori să votăm și pentru sau mai ales pentru cei care au trebuit să plece ca să poată trăi. Așa că am rămas în case, în fotolii, în pub-uri, în cafenele, butonînd telefoane, rîzînd ca proștii din filmele cu proști. Deși dincolo de egoismele noastre mărunte trebuie să ne alegem, o dată la cinci ani, președintele.

Încă sper ca pînă la turul doi al alegerilor să ne izbească, în intimitatea noastră cea mai rece, cea mai sinceră, chipul meschin al nepăsării. Și să ne fie rușine de noi, cu noi. Să înțelegem, măcar acum, că nepăsarea asta e, de fapt, o nesimțire fără margini și o trădare față de oamenii ăia care nu mai suportă dorul. La 30 de ani de la căderea regimului totalitar, țara asta liberă ar fi trebuit să fie un exemplu de democrație tînără, fără tradiție, dar în curs de consolidare. Este, în schimb, o țară liberă, plină de dor, din care lumea pleacă. Și-n care cei care rămîn aleg să nu mai aleagă.