SURÂSUL LUI VOLTAIRE
Pedro González CALERO, SURÂSUL LUI VOLTAIRE. Mai multă filosofie pentru bufoni
Ilustraţii de Anthony GARNER, traducere din limba spaniolă de Mihai Gruia NOVAC.
În curs de apariție la editura Nemira, 2010. Mai multe detalii, aici.
VOCEA CÂINILOR
Pitagoreicii credeau în metempsihoză. Conform acestei credinţe, sufletele morţilor se întorc în lumea noastră, reîncarnate. Xenofan lua în derâdere această teorie, făcând următoarea glumă:
„Se spune că Pitagora trecut o dată pe lângă cineva care maltrata un câine şi i-a cerut să înceteze:
– Nu-l mai chinui. E sufletul unui prieten al meu.
– Dar tu de unde ştii acest lucru? l-a întrebat cel care maltrata câinele.
Atunci Pitagora a răspuns:
– Am aflat când i-am auzit vocea.“
SĂGEATA LUI ZENON
Ca bun discipol al lui Parmenide, Zenon din Eleea a născocit tot felul de argumente împotriva ideii de mişcare. Cel mai cunoscut dintre ele, cel cu Ahile şi broasca ţestoasă, a fost comentat deja în altă carte – în Filozofie pentru bufoni. Aici vom aborda argumentul cu săgeata.
Să ne închipuim, spune Zenon, un arcaş care îşi lansează săgeata. Este de presupus că săgeata slobozită din arc se va îndepărta zburând. Aşa ne-a spus dintotdeauna simţul vederii. Filosofii şcolii din Eleea se bazau însă mai mult pe raţiune decât pe simţuri. Iar raţiunea ce ne spune?
Conform părerii lui Zenon, săgeata nu se poate mişca acolo unde se află, întrucât dacă se află acolo înseamnă că nu se mişcă, şi nici acolo unde nu se află, deoarece acolo nu se află. Aşadar, săgeata nu se mişcă.
În fiecare clipă, spune Zenon, săgeata va ocupa un spaţiu determinat şi doar acel spaţiu.
Însă tot ce ocupă un spaţiu egal cu el însuşi o face pentru că se află în repaus. Aşadar, săgeata rămâne nemişcată în fiecare clipă a zborului ei. Iar dacă în fiecare clipă rămâne nemişcată, aşa va fi pentru totdeauna. Acest argument are sens doar pornind de la premisa că timpul ar fi o succesiune de clipe.Aris totel a afirmat că sofismul apare presupunând că timpul ar fi compus din ceva cum ar fi clipele, adică din discontinuităţi. Ei bine, aşa cum a semnalat Agustín García Calvo, dacă suntem dispuşi să ne asumăm într-adevăr absenţa unor astfel de discontinuităţi în timp, ceea ce se spulberă atunci este orice posibilitate de a-l calcula sau de a stabili în cadrul său un înainte şi un după.
Argumentul săgeţii a fost însă şi el parodiat în diferite ocazii. Se povesteşte că atunci când un discipol al lui Zenon a consultat un medic pentru că îşi dislocase un umăr, acesta i-a spus:
– Îmi pare rău, dar nu pot face nimic pentru tine. Într-adevăr, se pare că umărul ţi s-a dislocat, dar urmând logica maestrului tău, Zenon, trebuie să spun că umărul ori se află în locul în care se afla, ori în locul în care nu se afla. Nu s-a putut însă deplasa nici unde se afla, nici unde nu se afla. Aşadar, umărul nu este dislocat.
NIMIC NU EXISTĂ…
Gorgias a rămas în istorie ca unul din marii sofişti. Faima sa de retor a fost atât de mare, încât despre el se spunea că era în stare să convingă oricare auditoriu de o idee şi de contrariul ei, concomitent. Stilul său a fost admirat şi imitat de mulţi alţi oratori, iar Filostrat povesteşte că pentru grecii din Tesalia a „gorgianiza“ a devenit sinonim cu „a practica retorica“.
Bun sofist cum era, Gorgias nu credea în existenţa unui adevăr universal. Această poziţie sceptică şi relativistă, care afirmă incomensurabilitatea între gândire, limbaj şi realitate, a fost exprimată elocvent l atunci când a afirmat sentenţios: „Nu există nimic; dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut, iar dacă ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat.“ Desigur, dacă aşa ar fi, am putea foarte bine să spunem că, în realitate, Gorgias nu a existat, iar dacă a existat, nu ar fi putut găsi mijlocul de a ne comunica ceea ce gândea de fapt.
CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI, SAU NU
Pe frontispiciul templului din Delfi era o inscripţie care îndemna: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, o maximă pe care Socrate şi-a însuşit-o şi pe care a încercat să o aplice în practică. Dar nu toţi gânditorii i-au împărtăşit această preocupare. Sunt unii care preferă să-şi petreacă timpul gândindu-se la lucrurile din jur, nu doar la propria lor persoană. Goethe, de exemplu, spunea că „Nu merită cu adevărat respect decât care nu se caută pe el însuşi.“ Iar cu câţiva ani în urmă, Rafael Sánchez Ferlosio lua în derâdere această maximă greacă într-un fragment intitulat tocmai AntiSócrates, în care spunea: “Cunoaşte-te pe tine însuţi; ei, domnule, de parcă nu ai avea altceva la ce să te gândeşti!“
COPITA MĂGARULUI
Când cineva l-a lovit cu piciorul, Socrate a suportat fără să riposteze. Cum erau câţiva care îl îndemnau să ia măsuri contra agresorului, Socrate le-a spus:
– Cum să-l dau în judecată? Oare voi aţi denunţa un măgar care v-ar fi tras o copită?
DE LA SOCRATE LA DIONYSIOS
Unuia care îl întreba cum a ajuns să se alăture tiranului Dionysios după ce fusese la început în tovărăşia lui Socrate, Aristip i-a răspuns:
– La Socrate m-am dus atunci când căutam înţelepciune, iar la Dionysios m-am dus când am căutat bani.
CONTRA ŞOVINISMULUI ATENIAN
Antistene s-a născut la Atena, dar era fiu de străini. Unii, care se lăudau că sunt atenieni din tată în fiu, îi reproşau fără perdea originile străine. Când la un moment dat cineva a amintit acest lucru în faţa lui Socrate, care era prietenul şi maestrul lui Antistene, filosoful a replicat:
– Oare chiar credeai că atenienii ar fi fost în stare să dea naştere unui om cu atâtea calităţi?
SOFIŞTII ŞI CÂINII
Platon îi dispreţuia pe sofişti pentru că aceştia nu se interesau de căutarea adevărului şi nu urmăreau decât să triumfe în discuţii, făcând toate artificiile lingvistice posibile pentru a-şi impune punctul de vedere. În Eutidem, Platon i-a caricaturizat prin intermediul a două personaje, Dionisodor şi Eutidem, povestind cum primul dintre ei îl buimăcise cu falsa lui dialectică pe un om mai curând prost, pe numele său Ctesip:
– Spui că ai un câine? l-a întrebat Dionisodor pe Ctesip.
– Da, unul obişnuit, a răspuns acesta.
– Şi are pui?
– Da, şi sunt leit ca el.
– Atunci, câinele este tatăl lor?
– Da, a spus Ctesip, eu însumi l-am văzut împerechindu-se cu mama căţeluşilor.
– Şi spui că al tău e câinele?
– Desigur.
– Atunci e tată şi este al tău. Aşadar, el este tatăl tău, iar căţeluşii sunt fraţii tăi.
UN ORAŞ MIC PENTRU NIŞTE PORŢI FOARTE MARI
Când Diogene s-a dus la Mindo, oraşul i s-a părut prea mic, dar porţile, în schimb, prea mari, ceea ce l-a făcut să exclame:
– Închideţi porţile, locuitori din Mindo, ca să nu iasă oraşul pe una dintre ele!
CUM SĂ PURIFICI UN SMOCHIN
Într-o zi, când Diogene culegea smochine, paznicul s-a apropiat de el şi i-a spus că nu cu mult timp în urmă un om se spânzurase chiar de acel smochin. Departe de a fi impresionat, Diogene a replicat:
– Nu contează, eu îl voi lăsa curat.
FETE ŞI PUPILE
Văzând într-o zi că Didimo, care avea reputaţie de afemeiat, îngrijea ochiul unei fete, Diogene i-a spus acestuia:
– Ai grijă cum îngrijeşti acel ochi, să nu strici pupila.
RĂU NU ESTE SĂ TRĂIEŞTI
Conform unei legende populare greceşti, când regele Midas l-a întrebat pe satirul Silen ce e cel mai bine pentru om, acesta i-a răspuns: „De ce mă obligi să-ţi spun un lucru pe care ar fi preferabil să nu-l auzi? Cel mai bine pentru om ar fi să nu se fi născut. Iar în al doilea rând, cel mai bine e să mori repede.“
Când o persoană de aceeaşi părere i-a spus într-o zi lui Diogene că viaţa e un rău, acesta a replicat:
– Nu, a trăi nu e un lucru rău, rău este să trăieşti rău.
CONTRASTE NEPLĂCUTE
Văzându-l pe un tânăr cu o înfăţişare frumoasă spunând lucruri urâte, Diogene l-a admonestat
astfel:
– Nu îţi e ruşine să scoţi o spadă ruginită dintr-o teacă de fildeş?
A BEA LA CÂRCIUMĂ
Când cineva i-a reproşat că bea la cârciumă, Diogene i-a spus:
– Ei şi ce-i rău în asta? Ciudat ar fi să beau la bărbier şi să mă tund la cârciumă.
PERIPATETICELE
Aristotel avea obiceiul să se plimbe cu discipolii săi în timp ce-i învăţa filosofie. De aici provine numele de peripatetici pe care l-au primit adepţii săi, deoarece în limba greacă peripatein înseamnă „a se plimba“. Ceea ce Aristotel nu şi-a putut imagina vreodată este faptul că aşa au fost numite mai târziu prostituatele, pentru că puţini sunt cei care bat străzile atât de mult ca ele.
CONTRA STOICILOR
Filosofii stoici propovăduiau înfrânarea dorinţelor şi indiferenţa faţă de bunurile material drept reţetă pentru obţinerea liniştii sufleteşti şi, ca urmare, a fericirii. În secolul al XVIII-lea, Jonathan Swift va lua în derâdere această doctrină, argumentând că „metoda stoicilor de a ne satisface necesităţile suprimându-ne dorinţele echivalează cu tăierea degetelor de la picioare pentru a nu mai avea nevoie de pantofi.“
PORCII EPICUREICI
Filosofii de ascendenţă platonică şi creştină tindeau să vadă în porc imaginea animalului incapabil să se înalţe dialectic la contemplarea Ideilor, deoarece din cauza particularităţilor sale
fizice, porcul nu poate să-şi ridice capul spre cer şi este osândit să râme în gunoi. Ei bine, întrucât filosofia lui Epicur este de factură materialistă şi hedonistă, arătând un dezinteres absolut
pentru transcendent, discipolii săi erau cunoscuţi încă din Antichitate drept „turma de porci a
lui Epicur“.