Sunetele care ne fac oameni

O dată la doi ani, în luna septembrie, se întîmplă un lucru extraordinar: Bucureştiul capătă, pentru cîteva săptămîni, o voce nouă – o voce cu tremurături de vioară şi tonalităţi de violoncel; o voce cu expresivitatea unui pian şi inflexiunile unei soprane; o voce care se întinde de la coloanele Ateneului la verdeaţa din Piaţa Operei. Festivalul Enescu vine să ne ofere nu doar 25 de zile de desfătare fonică, ci şi dovada că – aşa cum remarca odată domnul Andrei Pleşu – „Lucrurile încă funcţionează. Se poate (încă) trăi frumos.” E dovada că în existenţa noastră zgomotoasă mai este încă loc pentru artă şi pentru miracolul muzicii clasice. E dovada că ancorarea în realitatea imediată nu face decît să nască  o dorinţă sporită pentru evadare, refugiu, eliberare şi regăsire de sine. 

Prin sunetele şi tăcerile sale, muzica a stîrnit curiozitatea filozofilor şi matematicienilor care au descoperit în ea armonia supremă a Universului. Pentru evoluţionişti, muzica clasică pare să fi rămas ultima redută necucerită: faptul că muzica s-a dezvoltat în emisfera dreaptă a creierului (şi, deci, opusă centrului vorbirii) pare să îi bulverseze şi mai mult pe oamenii de ştiinţă care încearcă să găsească logica muzicii în procesul evoluţiei umane. Poate că muzica este o dovadă a divinităţii noastre. Sau poate că, dimpotrivă, muzica este dovada supremă a umanităţii.

Şostakovici sau Sinatra?

Unora ne place jazz-ul, altora rock-ul, iar unei minorităţi neînţelese – chiar manelele. Sub duş, unii îşi testează vocea pe Elvis Presley, iar cîţiva se căznesc pe Rigoletto. Avem noi oare vreun drept să decidem care gen muzical este superior altuia, care gust este mai rafinat, sau care piesă muzicală este mai înălţătoare? Cu ce autoritate îi poate spune un iubitor de operă unui manelist că zbuciumul lui Otello este infinit mai covîrşitor decît tînguielile domnului Salam? Şi de ce o chitară în mîna lui Jimi Hendrix ar fi mai sublimă decît un violoncel în mîna lui Rostropovich? De gustibus non est disputandum – astfel sună dictonul latin care elimină aproape orice discuţie. Totuşi, dincolo de gusturi, de preferinţe şi alegeri personale, trebuie să existe o diferenţiere între ce e frumos şi ce e mai puţin frumos, între ce e valoros şi ce nu. Trăim încă într-o societate care se bazează pe o scală a valorilor. Aceste valori ar trebui să ne permită să exprimăm o atitudine pozitivă faţă de obiectele, fenomenele şi acţiunile care contribuie la conservarea idealurilor umane şi la respectarea principiilor etice, estetice şi sociale.

Din perspectivă umanistă, o compoziţie muzicală poate fi asemuită unei opere literare în ceea ce priveşte folosirea unei teme, a unui motiv, al repetiţiei şi al modului în care muzica se „desface” pentru urechile ascultătorului. Ca operă de artă, o piesă muzicală poate fi judecată atît după dificultatea cu care compozitorul a construit-o cît şi după eforturile necesare ascultătorului pentru a o „descifra”. Cu alte cuvinte, o mare parte din valoarea muzicii clasice stă nu atît în simpla plăcere pe care o provoacă, ci în substraturile de înţelesuri şi sensuri, în labirintul de enigme şi simboluri. În timp ce majoritatea tipurilor de muzică se opresc la nivelul timpanului, muzica clasică cere să fie ascultată cu mintea. Astfel, un concert de Ceaikovski poate necesita aceeaşi forţă de concentrare ca un roman de Dostoievski.

Există numeroase moduri de a asculta muzică, aşa cum există numeroase moduri de a citi o carte. Totodată, există moduri corecte şi moduri greşite. Există ascultare şi reascultare, aşa cum există citire şi recitire. Există ascultarea educată şi ascultarea din plăcere. Ascultarea, ca şi lecturarea, poate fi intensă, superficială, avidă, perseverentă, enervantă, neînţeleasă, profundă. Aşa cum romanele Virginiei Woolf pot fi mai bine puse în valoare cînd cunoaştem tehnica narativă numită fluxul conştiinţei, şi opere lui Wagner şi-ar destăinui pe deplin farmecul dacă noi am înţelege, spre exemplu, contrapunctului („prezenţa într-o frază a mai multor melodii care se dezvoltă în acelaşi timp”, L. Bernstein).

Cîteva opriri prin istorie

Să trecem succint în revistă momentele în care muzica a acaparat minţi mai mult sau mai puţin luminate, lăsîndu-şi amprenta pe istoria umanităţii. Rolul ancestral al muzicii începe o dată cu Legendele Olimpului, în special cu povestea lui Orfeu şi a coborîrii sale în Infern. Neputînd îndura moartea prematură a iubitei sale soţii – nimfa Euridice, eroul trac coboară în lumea lui Hades determinat să o readucă pe Pămînt. Cu lira sa, Orfeu îl adoarme pe Cerber, suspendă pentru cîteva momente pedepsele celor osîndiţi şi aduce lacrimi în ochi Furiilor. Zăbovim apoi în secolul al VI-lea î.Hr. şi remarcăm că muzica este una din preocupările principale ale filozofului şi matematicianului Pitagora. În viziunea savantului grec, Soarele, Luna şi planetele dau naştere prin mişcările lor în Univers la un „freamăt” care, însă, nu poate fi auzit de om. Această formă de „muzică” pitagorică reprezintă un concept matematic care încearcă să stabilească în ce mod proporţiile şi relaţiile dintre corpurile cereşti contribuie la armonia Universului.    

Sărim în secolul al XIX-lea. Muzica clasică ocupă un rol central în filozofia lui Schopenhauer, cu precădere în tratatele în care este abordat „primatul Voinţei”. În viziunea filozofului german, realitatea pe care o cunoaştem – începînd cu lumea anorganică şi sfîrşind cu dorinţele şi acţiunile omului – este guvernată de o forţă lipsită de raţiune şi de scop, o forţă numită Voinţă. Ea se perpetuează creînd noi dorinţe şi pasiuni pe care omul nu le poate satisface şi care devin, astfel, sursa nefericirii şi durerii sale. Există, totuşi, modalităţi prin care omul se  poate elibera, într-un plan superior, de dominaţia acestei Voinţe: prin asceză, prin meditaţie sau prin contemplaţie artistică. Dintre toate artele, însă, muzica este singura care permite o negare completă a Voinţei şi, deci, o eliberare absolută de suferinţa lumească.      

Secolul al XX-lea a pus muzica clasică în ipostaze care mai de care mai inedite şi mai contradictorii. La polul întunecat al istoriei, operele lui Wagner au captat puternic atenţia lui Adolf Hitler, care a descoperit în muzica compozitorului o concretizare a propriei sale viziuni asupra naţiei germane. Lohengrin – opera care l-a vrăjit pe tînărul Hitler la vîrsta de 12 ani – a putut fi vizionată în cadrul Festivalului din acest an. Să sperăm că în rîndul ascultătorilor români  duce doar la o cucerire a sufletelor. La polul opus, în Japonia anilor ’50, un violonist pe nume Suzuki se folosea de muzică pentru a aduce speranţă şi mîngîiere în viaţa copiilor japonezi, după distrugerile din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Scopul lui Suzuki a fost de a oferi copiilor mici – şi deci, capabili să absoarbă repede informaţii – o educaţie muzicală şi de a forma astfel o generaţie de „inimi nobile”.   

Vă place Brahms?

Între iubitorii de muzică clasică există diferenţe ca de la Lună la Soare. Unii se lasă complet hipnotizaţi de pianul lui Chopin, fermecaţi de Brahms, ori subjugaţi de Ceaikovski. Alţii nu pot fi impresionaţi decît de forţa lui Rachmaninov, ori energia lui Prokofiev. Înclin să cred că în acest caz gusturile se rezumă la întrebarea pe care fiecare individ o pune vieţii. Vivaldi îi poate „vorbi” coerent unui om, dar poate rămîne neinteligibil, chiar mut, pentru altul. Sau poate că Vivaldi a putut răspunde odată la întrebări – aşa cum Alexandre Dumas ne-a satisfăcut unele curiozităţi tinereşti – însă acum întrebările sînt mai grele, mai triste şi profunde. Cel mai mare avantaj social al muzicii clasice este, probabil, faptul că ne deschide calea către cunoaşterea altui individ. În căutarea drumului către o altă persoană sau în încercarea de a rezolva enigma pe care „celălalt” o reprezintă, citim cărţile sale preferate – cărţile care îl reprezintă şi în care se regăseşte. Poate că nu sînt pe gustul nostru, dar sperăm că ne pot oferi cîteva fragmente de răspuns. La fel se întîmplă şi cu muzica: poate că nu ne place Brahms, dar dacă prin el ni se destăinuie o mică parte din persoana de lîngă noi, de ce să nu facem efortul să îl ascultăm? Şi cel mai bine ar fi să îl ascultăm aşa cum citim o carte sau cum cunoaştem o persoană: ca şi cum sensul şi scopul întregii noastre existenţe ni s-ar releva prin muzica lui. 

Societatea pe care am construit-o, cu realitatea sa zgomotoasă şi zdruncinată, ne dă rar un moment de răgaz, de regăsire de sine. Ne petrecem majoritatea zilelor satisfăcîndu-ne instinctele primare şi nevoile imediate. Ne zbatem pentru supravieţuire, pentru hrană, pentru siguranţă financiară, pentru putere şi renume, ne zbatem chiar şi pentru urmaşi care ne poartă mai departe genele. Uităm deseori că dincolo de trupurile noastre pentru care purtăm atîta grijă, dincolo de stomacurile pline sau goale, de orgoliile rănite sau satisfăcute, există un întreg univers al necunoscutului, al nebănuitului şi al spiritului. Un univers în care domnesc ordinea şi armonia. Fantasticul muzicii clasice – şi, prin extensie, a acestor zile enesciene – stă în dezrobirea pe care ne-o oferă prin sunetele sale. Sînt sunetele care ne fac să uităm de ritmul infernal al vieţii, de nevoi fizice, de lupte  pentru putere şi de alte slăbiciuni moştenite de la Mama Natură. Sînt sunetele care ne eliberează de noi înşine, care ne îndrumă spre esenţă şi ne reamintesc ce înseamnă a fi om.