Sub văl şi în faţa camerei
„Sînt filme bune sau de propagandă?”, mă întreabă un prieten cînd îi spun că mă duc la Festivalul Filmului Iranian (14-18 decembrie 2012). Îmi dau seama că perspectiva comună asupra acestei ţări e puternic părtinitoare. Ori, ori. Sau cenzurat, sau public, dar necesarmente ideologizat. Tertium non datur. Nu e chiar aşa.
În spaţiul cultural, în sens larg, ne mişcăm între discursuri (în sensul barthesian al termenului) pe care le clasăm cu diverse etichete. „Ideologizat” sau nu, „comic” sau „tragic”, „filozofic”, „anticalofil” etc. Dar pot exista interstiţii de viaţă comună, fără mari pretenţii conceptuale, poveşti pur şi simplu. Îmi trece prin minte o revelaţie a jurnalistului Bill Bryson, ahtiat după poveşti din viaţa banală, să-i zicem „infraistorică”, a oamenilor. „Doar secole şi secole de oameni văzîndu-şi în linişte de treburile or zilnice – mîncînd, dormind, făcînd sex, încercînd să se distreze – şi mi-am dat seama că asta e, de fapt, istoria în principal: oameni care fac lucruri obişnuite. Pînă şi Einstein va fi petrecut mari perioade din viaţă gîndindu-se la vacanţe sau la noul lui hamac sau la cît de gingaşă era glezna tinerei care cobora din tramvai pe trotuarul celălalt. Acestea sînt tipurile de lucruri care ne umplu viaţa şi gîndurile şi totuşi le tratăm drept neesenţiale şi nedemne de a fi luate în serios.”
Subscriu. Înainte de a avea filme cenzurabile, cu trimiteri politice, iranienii fac şi filme despre fleacurile mari cotidiene. Tema celui mai recent festival al Filmului Iranian a fost „femeia, azi”. Mă laud că a fost ideea mea, sugerată în primăvară, într-o discuţie relaxată la Ambasada Iranului. Voiam să văd cît din vălul islamic poate cădea în faţa camerei. Vălul nu a căzut, actriţele sînt bine acoperite, de sus pînă jos (o femeie nu apare în public fără a avea capul acoperit, e simplu), însă condiţia feminină în Iranul actual este devoalată fără rezerve, uneori cu cruzime.
Mă îndoiesc să fi fost cenzurat un film precum Invitaţie, făcut de regizorul Ebrahim Hatami Kyia, despre sarcină şi avort. Avortul este permis în Iran pînă la patru luni de sarcină, dar se descurajează agresiv această manevră. Presiunea socială o face pe femeie să renunţe la idee, indiferent ce alte idealuri nematerne ar avea ea, că vrea să fie actriţă, de pildă, pentru că, pur şi simplu, „e darul lui Allah”. Nu are voie să avorteze decît cu acordul tatălui copilului. Şi nu e deloc confortabil să rămîi gravidă atunci cînd eşti „soţie temporară”, nume eufemistic pentru amantă, femeie secretă, iar tatăl nu are chef de paternitate. Nu e confortabil să rămîi gravidă cînd ai aspiraţii de leading lady într-un film de acţiune şi soţul nu vrea decît să te aibă acasă, cu copii, o droaie. Nici cînd ai ajuns aproape de menopauză şi un accident „de calendar” te lasă grea pentru a cincea oară, iar fiicele tale, ajunse ele însele la vîrsta maternităţii, spun că eşti o ruşine pentru familie şi te suie cu forţa pe masa ginecologică. Nici cînd singura posesiune materială este o căruţă, şi ai alături un bărbat bezmetic şi incult, fără virtuţi de tată. Nici cînd eşti infertilă, dar eşti medic şi cercetător în probleme de fertilitate, şi rămîi gravidă purtînd embrionul conceput din ovulele altei femei, ca să-ţi faci soţul fericit. Iar el strîmbă din nas, că nu voia aşa ceva. Toate aceste poveşti nu au niciun un mesaj politic, nu simţi interdicţia, ba chiar vin cu o doză bună de umor negru după ele. Cu toate astea presiunea socială şi religioasă te dărîmă, chiar dacă stai în sală. Şi acest 432 persan e făcut recent, sub dictatură.
Dar problemele sociale sînt un discurs cu două tăişuri, dovadă destinul regizorului Jafar Panahi. Acesta a lucrat ca asistent al lui Kiarostami, numele vedetă al filmului iranian. Panahi este şi cel care a adus primul premiu la Cannes cinema-ului iranian în ‘95, cu Balonul alb. Cercul (2001) este cea mai cunoscută operă a sa, distribuit pe scară largă în America, poate şi pentru subiectul social: femeile, tratamentul nedrept de care au parte. Atenţia sa acordată problemelor sociale i-a adus lui Panahi o condamnare pentru propagandă împotriva guvernului iranian. This is Not a Film, documentarul autobiografic făcut de el în clandestinitate, şi adus peste graniţă tot clandestin la Festivalul de la Cannes 2011 a fost de departe cel mai interesant film proiectat în aprilie 2012 la Festivalul One World Romania, la Bucureşti.
Alt nume: Bahman Ghobadi, actor şi regizor. Debutează tot într-un film de Kiarostami dar devine subiect de atenţie o dată cu A Time for Drunken Horses (2000) care i-a adus Camera d’Or, film jucat în întregime în limba kurdă. Scenariul e cel puţin original: doi fraţi orfani încearcă să găsească bani pentru a-l salva pe al treilea, foarte bolnav. Cel mai mare, Ayoub, vinde cauciucuri uzate şi găseşte soluţia disperată de a-şi mărita sora, o fetiţă încă, pentru a obţine suma necesară operaţiei. Familia mirelui nu acceptă mireasa, atunci cînd o văd, dar plătesc în compensaţie pentru contractul marital rupt… un măgar. Ayoub decide să vîndă animalul dincolo de graniţă, în Irak, acolo unde ar valora mai mult. Un grup de traficanţi îl ajută dar pentru că dau cailor să bea alcool pentru a-i face să reziste iernii grele sînt pe punctul de a fi prinşi. La limită, scapă. O lume stranie, sălbatică, dar un film nesentimental.
Pe de altă parte, unii de bucură de o binecuvîntată ignorare din partea puterii lumeşti. Faima lor e deja istorică. Abbas Kiarostami a răspuns unui jurnalist care i-a adresat întrebarea incomodă a relaţiei sale cu politicul: „Guvernul nu are nicio relaţie cu filmele mele. Nu sînt interesaţi în mod deosebit. Nu ştiu dacă filmele mele prezinţă realitatea Iranului de azi ci doar diferite aspecte ale vieţii, pur şi simplu. Ţara mea e un pămînt foarte divers, cu multe lucruri greu de înţeles. Dar în mare, guvernul se ocupă cu alte lucruri; e indiferent la ceea ce fac eu.”
Ce mai trăiesc femeile, aşadar? Au dileme legate de obedienţa absolută în faţa autorităţii paterne. Un alt subiect cenzurabil dacă vrei musai să nu arăţi imaginea unei societăţi patriarhale dar care iată, e liber, fără văl, pe piaţă. O tînără frumoasă de 22 de ani urmează să se căsătorească cu un inginer care are un frate mezin bolnav de sindrom Down. Tatăl ei, temător să nu i se „ofilească floarea”, nu o lasă să se mărite cu un bărbat cu astfel de responsabilităţi. Totul se termină cu bine, după ce era să se termine foarte rău. Ali, băiatul cu Down (excepţional jocul copilului bolnav cu adevărat, te ia cu fiori) fuge de la ospiciu, ajunge fără să vrea distribuitor de droguri, şi aproape moare într-un accident. Dar filmul e un omagiu celor care rămîn Veşnic copii. Periplul lui Ali prin Teheranul iernatic este şi un prilej cinematografic de frescă socială: droguri, sărăcie urbană, cîini vagabonzi.
„Femeile fac regulile în lumea domestică”, îmi spune un prieten iranian. „Nu pare, cel puţin la prima vedere, sau pentru voi, cei din Occident, dar aşa e. Femeile au multă autoritate pe scena de zi cu zi a relaţiilor sociale. E cam la fel ca în Occident, puterea soft e a lor”. În Aka Yousef regizat de Ali Rafi’i femeile scurtircuitează autoritatea masculină. Un tată de fată trăieşte oroarea de a-şi vedea fiica îndrăgostită de un Casanova în casa căruia el lucrează ca om bun la toate. Onoarea pătată, trădarea filială, perimarea valorilor religioase, gustul tinerei pentru fleacuri occidentale, dorinţa ei de a pleca în Canada cu iubitul, toate astea ne pot părea nouă teme vetuste, ele sînt însă tensionante în societatea persană plină de coduri stricte. Dar, dincolo de construcţia de principii şi chingi, universul femeiesc persan e la fel ca oricare altul, cu rivalităţi, cu gust pentru modă, cu romantisme investite greşit în cine nu trebuie, cu singurătate şi ură conjugală.
Cinema-ul iranian este subiectul unei atenţii şi admiraţii constante astăzi. „Nu ştiu dacă e din cauza faptului că un subiect politic face mai multe valuri decît unul obişnuit”, continuă amicul meu, „Regizorii-vedetă precum Reza Mir-Karimi, Jafar Panahi, Bahman Ghobadi sau Abbas Kiarostami şi-au construit cariera în Iran şi tot acolo au făcut cele mai bune filme ale lor, o dată ieşiţi din spaţiul nostru cultural nu mai performează la fel.” Puseu patriotic, mă gîndesc, toţi iranienii pe care i-am întîlnit sînt foarte mîndri. Iau cum grano salis afirmaţia şi mă gîndesc la cei care produc în continuare filme excelente şi în alte spaţii, dar mai ales la cei exilaţi. Nume mari: Sohrab Shahid Saless, Asghar Farhadi (A Separation, din 2011, e primul film din istorie cu trei Urşi de Aur la Berlin), apoi Naser Taghvai, Seyyed Reza Mir-Karimi (As Simple As That, proiectat la festival, m-a entuziasmat – viaţa unei gospodine simple din Teheran, interpretată magistral de actriţa Hengameh Ghaziami, cu copii mofturoşi şi un soţ indolent, o epopee a existenţei minuscule).
Poveşti colorate, vieţi mici, dar niciodată banale ci incitante în unicitatea lor bine găsită şi bricolată narativ. În general, filmele iraniene trebuie să treacă de un comitet – o instanţă religioasă - care aprobă decenţa filmului, fapt care face să nu prea vezi vreo scenă de dragoste, de exemplu. Este cunoscut oricum faptul că orice contact fizic între persoane de sex opus, care nu sînt rude, este interzis. Filmele au romantismul uşor fanat al anilor ’80. Dar acest etern „complex Romeo şi Julieta”, iubiţii care nu se ating, e sursă de efecte estetice noi: puritanism, estetizare, reducere la esenţial, noi semnificaţii. Cine a vizionat Like Someone in Love (2012) a lui Kiarostami, proiectat la Festivalul Filmelor de Cannes la Bucureşti în toamna aceasta, a remarcat „japonezăria”: prostituţie fără prostituate. Nu e pudibonderie însă, ci probabil ceea ce îl făcea pe Scorsese să spună că Abbas Kiarostami reprezintă „cel mai înalt nivel al artei cinematografice”.
Iuliana Alexa este redactorul-şef al revistei Psychologies.
Foto: Hengameh Ghaziami în As Simple As That.
