Shamanlis
Nu mai voiam să scriu poezie.
Shamanlis era o floare bătrînă, cu rădăcini agățate de părul gri pînă la șold.
Gura ei obscură, corpul ei, un stîlp.
Goală, se acoperea doar cu părul ca o sfîntă a pustiului.
Deșertăciune, numele tău e deșertăciune.
Și numele meu e deșertăciune,
dar din deșertăciune se naște puterea vindecătoare.
Nu mai voiam să scriu poezie, ci să dansez și să cînt cît e noaptea de lungă.
Și-am început să dansez.
Shamanlis, femeie întîmplată în vis, ca o mangrovă la distanță.
Shamanlis, neadormita lui Dumnezeu atins cu buricele degetelor.
Shamanlis, instabila cu inima pleznită într-o suburbie.
Și-am continuat să dansez.
Nu mai voiam să scriu poezie.
Atunci cînd se ivește un dans în mijlocul ringului, fără boxeri și fără arbitri,
contorsiunea e chiar epifanie.
Dincolo de toate acestea, moartea nu tremură mai mult decît o broscuță speriată,
dar în sperietura animalului mic e copilăria periculoasă a animalului mare
pe două picioare.
Shamanlis, bătrînă gestată în metavis,
părul tău e un nod de cuvinte, o furie caldă, fără margini.
Shamanlis, ești imortală în ultravis,
iar eu dansez acum pentru părul tău bătrîn și mortal.
În lumina deșertului se găsește mereu o pojghiță de întuneric,
un întuneric precis, o gingășie a luminii pierdute.
În vălmășagul vorbelor, tu ești Shamanlis o egretă.
Înalță-te, egretă, cu gîtul netăiat.
Înalță-te.
Foto: Ruxandra Cesereanu (stînga) şi Alice Notley (dreapta)
