„Sfîrșitul e mereu aproape”, de Dan Carlin, la Polirom

Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Sfîrșitul e mereu aproape. Momente apocaliptice de la colapsul Epocii Bronzului pînă la amenințarea nucleară, de Dan Carlin, apărut la Editura Polirom, traducere de Miruna Andriescu, volum disponibil şi în ediţie digitală.

Momentele dificile îi fac oare pe oameni mai puternici? Poate umanitatea să susţină, fără a se autodistruge, puterea armelor pe care ea însăşi le-a creat? Tehnologia sau abilităţile oamenilor vor ajunge vreodată la un maximum ori vor regresa? Nu se ştiu răspunsurile la astfel de întrebări, însă nimeni nu le prezintă la fel de interesant ca Dan Carlin, legînd trecutul şi viitorul în moduri fascinante şi neobişnuite. Întrebările pe care ni le propune se referă la cel mai important subiect imaginabil: supravieţuirea omenirii. De la colapsul Epocii Bronzului pînă la provocările erei nucleare, această problemă ameninţă umanitatea ca o stăruitoare sabie a lui Damocles. Cu totul ieşită din tipare şi erudită, ciudată şi profundă, Sfîrşitul e mereu aproape (bestseller New York Times) analizează problemele care sînt rareori prezentate publicului şi face dintr-odată trecutul să devină important pentru prezentul nostru foarte turbulent.

Dan Carlin este un pionier în domeniul podcast-urilor şi cel mai de succes autor de conţinut audio în format amplu. În emisiunile sale intitulate Hardcore History, care durează uneori peste şase ore, Carlin umanizează trecutul şi îşi determină publicul „să se pună puţin în pielea altuia din istorie”. Hardcore History a înregistrat peste o sută de milioane de descărcări.

***

Sfîrșitul e mereu aproape. Momente apocaliptice de la colapsul Epocii Bronzului pînă la amenințarea nucleară (fragment)

Dacă o societate alfabetizată este înlocuită cu una nealfabetizată, este acesta un regres al civilizaţiei? Dacă vitalitatea şi bogăţia economice ale unei societăţi sînt reduse la un nivel cu mult sub realizările sale cele mai înalte, este neapărat vorba despre un „declin”?

De cînd a apărut civilizaţia umană, societăţile „s‑au ridicat” şi „au decăzut”, „au progresat” şi „au regresat” – cel puţin aşa spun istoriile scrise cu zeci de ani în urmă. În prezent, istoricii afirmă adesea că societăţile se află „în tranziţie”, în loc să folosească termeni care denotă o transformare regresivă sau progresivă. De asemenea, se pune accent adesea pe continuitate, în vreme ce relatările istorice mai vechi se axau pe desprinderile dificile de o perioadă anterioară.

Aşadar, Imperiul Roman „s‑a prăbuşit” în faţa „barbarilor” sau a cunoscut o tranziţie spre o perioadă echivalentă, dar mai descentralizată, cu un spirit germanic mai pronunţat?

În perioada de după ce Imperiul Roman a dispărut în Occident (epoca numită de obicei „Evul Întunecat”), multe dintre capacităţile celor care au trăit ulterior s‑au redus. În cele din urmă, cei care locuiau în fostele teritorii romane nu au mai fost capabili să repare sau să dezvolte infrastructura preexistentă. Apeductele, sistemul monetar şi rutele comerciale nu mai erau ce fuseseră. Ştiinţa de carte a scăzut în majoritatea regiunilor, iar alte grupuri şi sisteme au început să îndeplinească unele dintre funcţiile care fuseseră asigurate înainte de o autoritate centrală organizată. Cum am denumi în prezent o situaţie în care nu am reuşi să ne ridicăm la nivelul realizărilor tehnologice, economice sau culturale ale înaintaşilor noştri?

Filmul Planeta maimuţelor din 1968 oferă o ilustrare instructivă a premisei false că versiunea noastră de umanitate reprezintă încarnarea sa finală. În film, Charlton Heston, mînjit de noroi (avînd pe el doar nişte zdrenţe), ţipă: „Jos labele de pe mine, maimuţă afurisită şi murdară!”.

În concepţia personajului său, maimuţele îi sînt inferioare, dar pentru maimuţe oamenii sînt specia inferioară.

În cele din urmă, Charlton Heston evadează, iar în ultimele momente ale filmului îl vedem călărind pe o plajă, cu o fată care nu poate vorbi (adică e inferioară) şi pe care a salvat‑o. După un ocol, vede Statuia Libertăţii, îngropată în nisip pînă la piept, şi ne dăm seama că acţiunea filmului se petrece pe Pămînt, într‑un viitor îndepărtat.

„Afurisiţilor! Aţi dat‑o‑n bară!”, urlă Heston, bătînd cu pumnul în nisip.

Noi, oamenii moderni, ne considerăm aproape inconştient scutiţi de astfel de deznodăminte, acesta fiind unul dintre motivele pentru care scena finală din Planeta maimuţelor e atît de frapantă. Nu ne putem imagina că am putea avea descendenţi care să trăiască într‑o lume mai primitivă decît a noastră. La fel, romanilor care trăiau în epoca pe care o numim acum „Antichitate” le era imposibil să‑şi închipuie un viitor în care locul pe care îl cunoşteau drept „Oraşul Etern” avea să fie o ruină.