Septembrie
Deși September este un film, nu pot să mă refer la el ca la un film, ci pot mai degrabă să-l văd din postura de spectator, încercînd să-mi dau seama de ceea ce cred că au vrut cei care l-au făcut să ne spună. Cred că tema este singurătatea și, implicit, relaționarea. Eroina filmului, ca poveste, este o femeie singură, urîțică după standardele promovate astăzi de media, o femeie obișnuită, ștearsă, banală și nu singură doar din cînd în cînd, ci mereu foarte singură. Așa cum arată fizic mi-a amintit de Nina Cassian, deși n-am văzut-o pe Nina Cassian tînără, în carne și oase. O femeie care-ți sugerează, mai ales, ca figură, un cal. Oricum, eroina nu are charisma Ninei Cassian, care cîștiga enorm, se spune, din vorbele spuse.
De fapt, ea, pe nume Anna, nu este singură, ci singură de oameni, pentru că ea își petrece viața cu un cîine, Manu. Între ea și acest cîine există tot ceea ce am numi viață de relație. Anna nu are prieteni, nu are relații nici cu colegii de muncă, nici nu are un iubit sau un soț, nici copii, nici părinți. Are doar o soră, probabil și ea o femeie obișnuită, dar în alt sens. O femeie cu familie, cu copii, care trăiește tocmai în America. Departe de Anna, care locuiește la Atena. Pare că ea trăiește cu cîinele ei fără să-și dea seama cît de singură este de oameni, și fără să-și dea seama că totuși un cîine este un cîine. O ființă, dar nefiind un om, acest cîine îi oferă doar o simbioză neverbală. Evident, dincolo de cîteva vorbe. Acest lucru se vede bine în film, pentru că Anna are un vocabular eliptic, sărac, neelaborat, ea mișcîndu-se confortabil în prezența cîinelui, în lumea neverbalului. Îl iubește pe cîine și cîinele îi este atașat. Între ea și cîine funcționează o afectivitate reciprocă. Nu contează motivația diferită a fiecăruia. Ei își ajung unul altuia și zilele se scurg într-o rutina perfectă. Dar, chiar așa să fie? Nu avea ea oare neconsumate alte nevoi care zăceau în umbra unui cotidian încremenit în neschimbare?
Și vine și schimbarea. Manu moare și viața ei este brusc deraiată de la traiul lor împreună. Anna își îngroapă cîinele la o vecină cu care nu avea relații și care-și ducea viața ca o femeie împlinită. Soție de doctor, cu doi copii – fată și băiat -, iubită de soț și fără griji și fără a fi nevoită să muncească. Rămasă fără cîine, Anna începe un asalt agresiv de a se atașa acestei familii, jinduind după viața acestei femei, fără să înțeleagă distanța psihologică și chiar și socială între ele. Ea devine musafirul nepoftit, la început mai timid și apoi din ce în ce mai agresiv, care pretinde fără orice urmă de empatie apropierea și chiar familiaritatea inadecvată cu această familie. Ea specula capacitatea acestei femei de a o înțelege – deci care-și manifesta empatia -, fiind privită cu curiozitate de copii, cu înțelegere de mama lor, dar cu respingere de către soț, care își declară la început rezerve fată de intruzia Annei și destul de repede excluderea ei din proximitatea familiei lui. Semne cum că Anna nu e tocmai bine, că gesturile ei sînt nepotrivite, că se bagă în viața acestei familii și că abilitățile ei sociale sînt nefirești, că nu înțelege diferența între distanța socială și cea personală și chiar intimă, sînt evidente și percepute, în oarecare măsură, și de copii. Aceștia sînt uimiți de sălbăticia Annei, care n-are prieteni, care răspunde la întrebări cu precizie, dar nu știe să inițieze o conversație, care comunică așa cum un om joacă tenis la zid. O scenă este absolut grăitoare. Venind nepoftită la vecina ei, Sofia, pe nume, ea aruncă cu pietricele în geam și cînd vede că nu i se deschide, devine furioasă și aruncă agresiv cu pietre în geam, ca și cum i se făcea o nedreptate. Pînă la urmă Sofia realizează că soțul ei are dreptate. M-am gîndit, văzînd scena, la proverbul românesc “bună ziua ți-am dat, belea mi-am cîștigat”.
Pe de altă parte, comportamentul Annei mi s-a părut că aduce mult cu cel al unui autist, care nu se poate adapta la oameni, nu poate înțelege ideea de schimb, de relație, nu iese din propriul sistem psihic. Și, în același timp, ceea ce nu se înscrie în ideea de autism, este faptul că ea căuta să se apropie de oameni, numai că o făcea doar în numele nevoilor ei, fără a ține seama de ceilalți. Să fi fost ea victima unei socializări defectuoase? Să nu fi reușit ea să învețe regulile elementare ale conviețuirii cu oamenii și nu cu animalele? Este o întrebare cu care rămîn fără răspuns, pentru că istoria personală a Annei nu apare în film. Nu știm trecutul ei.
Filmul se termină cu un happy end. Anna pleacă într- vacanță, părăsește spațiul care i se opunea și pe care îl percepea neospitalier. Pleacă la mare, singură, nu se poate apropia de vecinul din autocar care dorea o conversație banală, stă singură pe o plajă goală, adoarme pe plajă și e trezită de un cîine care o invită la joacă și companie. Sigur, cîinii trag la oameni. De obicei vor mîncare. Și așa Anna cade-n vechiul ei mod de trai, cu care era obișnuită, înlocuindu-l pe Manu cu un alt cîine. Un cîine surogat, dar ce contează? Nu mai este singură în felul ei, cel al unei ființe care nu știe să trăiască printre oameni sau care crede că poate transfera traiul cu un cîine la traiul cu oamenii. Imaginea Annei pe plajă, singură și parcă respinsă de oameni – dar oare de ce nu înțelegea că felul ei de a se purta îi făcea pe oameni s-o respingă? – mi-a readus-o în minte pe Nina Cassian cu versuri dintr-o poezie a ei: “Voiam să rămîn în septembrie/pe plaja pustie și palidă…”
Ceea ce mi se pare ciudat este că povestea se petrece la Atena, un oraș agitat, mare, unde grecii se mișcă într-o socializare evidentă. Grecii nu sînt singuratici, ca nordicii. Poate că ce cred eu este un streotip. Dar cunosc grecii, și nu mi se pare că sînt introverți, ca să nu spun autiști. Să fie oare vorba despre singurătatea marilor orașe? Oare? Că Janis Joplin cînta sfîșietor „Loneliness” mi se părea firesc. Era New York, dar singurătatea la Atena mi se pare mai degrabă asociată cu un caz particular. Dar, poate mă înșel. Diferența mi-este clară dintr-un punct de vedere: Janis Joplin înțelegea ce este singurătatea, îi percepea cauzele, dar Anna mi s-a părut ambivalentă: fragilă și incapabilă să-și gîndescă singurătatea, să vadă că ea își producea în bună parte propria nefericire.
Aurora Liiceanu este psiholog și autor.
Filmul Septembrie va putea fi vizionat duminică, 11 mai 2014, la ora 17:00, la cinema Elvire Popesco, în cadrul Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Reprezentanţa Comisiei Europene în România, sub egida EUNIC.
Cea de-a XVIII-a ediție a Festivalului se desfășoară în București (9 - 15 mai) și Tîrgu-Mureș (16 - 18 mai).
