Septembrie

Luni, 4 septembrie

Ultima finală a lui Mark Spitz, ştafeta de 4 x 100 m mixt, promitea să reprezinte apoteoza pe care n-o puteam rata cu nici un preţ pentru ca portretul pe care urma să-l difuzăm după încheierea Jocurilor Olimpice să fie complet. Eram cu toţii de părere că numai un start greşit al unuia dintre coechipierii săi l-ar fi putut împiedica pe Spitz să termine competiţia în glorie şi să devină astfel cel mai bun înotător al tuturor timpurilor, eroul de necontestat al acestei olimpiade. El nu participa la calificări ca să-şi păstreze maximum de energie pentru finala programată puţin după orele nouăsprezece, iar asta îmi permitea să-mi duc la bun sfîrşit proiectul pe care mi-l propusesem la începutul celor două săptămîni de concurs, şi anume să urmăresc transmisiunile televizate ale cîtorva probe în mijlocul unei familii germane. Mă consultasem în această privinţă cu portarul clădirii în care fusesem cazat împreună cu alţi reporteri, iar el mă pusese în legătură cu vărul lui, care locuia la două staţii de metrou de satul olimpic, împreună cu soţia şi cele două fiice adolescente; el era poliţist, iar soţia lui casnică, aşa cum cereau uzanţele vremii în Germania de Vest şi cu atît mai mult în această Bavarie profund impregnată de catolicism. M-am dus la ei după-amiază devreme, însoţit de Geoffrey, unul dintre cameramani. Cînd am sunat, Josef, poliţistul, ne-a deschis uşa îmbrăcat în uniformă – intra în tură peste o jumătate de oră. A apucat însă să ne arate casa şi să mă roage să-i spun „Seppi”, cum îl numeau toţi cunoscuţii lui, apoi ne-a prezentat-o pe soţia lui, Maria, şi pe cele două fete, Evi şi Uschi, deja aşezate în faţa televizorului şi gata să urmărească o după-amiază de atletism.

Cînd Seppi le-a spus că-l impresionasem pe vărul lui cu felul în care stăpîneam germana, Maria mi-a zîmbit politicos, iar fetele au chicotit. Apoi stăpîna casei s-a ridicat, mi-a strîns mîna şi m-a înştiinţat:

— Mă duc să vă aduc o bere.

Nu prea aveam chef de băut la trei după-amiază, dar tonul cu care îşi formulase propunerea nu lăsa loc de împotriviri. Geoffrey mi-a făcut cu ochiul. Maria s-a întors cu două pahare mari cu bere blondă şi o farfurie cu ridichi tocmai cînd începea proba feminină de sărituri în înălţime.

— Spuneau că avem şi noi o sportivă care ar putea urca pe podium, nu mai ştiu cum o cheamă, a zis Uschi cu un pronunţat accent bavarez.

I-am răspuns că tînăra atletă germană în discuţie se numea Ulrike Meyfarth şi că, într-adevăr, era considerată drept un outsider cu şanse reale la o medalie – şi de data aceasta, Jonathan îmi pusese la dispoziţie informaţii detaliate despre performanţele tuturor participanţilor la probele din ziua respectivă, iar cunoştinţele mele le-au impresionat pe cele două surori. La început timide, au început să se simtă tot mai în largul lor pe măsură ce concursul continua, cu rezultate bune pentru tînăra nemţoaică. Le spuneam tot ce ştiam despre fiecare participantă la proba de sărituri şi mă amuza să văd cum comentariile mele mă făceau să cresc atît în ochii mamei, cît şi în cei ai fiicelor.

— Vedeţi, fetelor, reporterii ştiu o mulţime de lucruri de care noi habar n-avem. Ascultaţi-l cu atenţie pe domnul Craig.

În timpii morţi ai competiţiei încercam să le pun întrebări şi, dacă la început gazdele mele păreau să nu înţeleagă foarte bine unde bat, mai tîrziu au început să discute cu tot mai multă plăcere, mai ales fata cea mare, Uschi, care avea vreo şaisprezece sau şaptesprezece ani. Îmi răspundea foarte deschis la întrebările referitoare la importanţa acestor Jocuri Olimpice pentru nemţi în general şi pentru ea în special, repetînd de mai multe ori că Germania revenea în atenţia mondială, că era timpul să demonstreze întregii lumi că este o ţară ca oricare alta.

— Doar că mai bine organizată, nu credeţi?

A recunoscut şi că dorinţa ei cea mai mare era ca Germania Federală să-şi dovedească superioritatea în faţa Germaniei Democrate şi a tuturor celorlalte ţări comuniste care n-aveau pic de respect pentru nimic.

— Nici măcar n-avem relaţii diplomatice cu Berlinul de Est, şi cu toate astea iată-i aici pe toţi atleţii aceştia proveniţi din rîndurile Tineretului Comunist. Ar trebui să ne gîndim un pic mai bine dacă să le permitem sau nu să participe la Jocurile Olimpice, ce părere aveţi?

Mi-am spus în sinea mea că educaţia în sînul unei familii catolice bavareze, şi pe deasupra cu un tată poliţist, conţinea fără îndoială o doză bună de anticomunism... Dar nici o sportivă est-germană nu reprezenta o ameninţare pentru tînăra Ulrike Meyfarth, deşi principala ei adversară provenea, într-adevăr, dintr-una din acele ţări comuniste blamate de Uschi: cînd bulgăroaica Iordanka Blagoeva-Dimitrova a sărit la rîndul ei 1,90 m, aşa cum tocmai făcuse şi Meyfarth, dar atingînd uşor bara, concursul a luat o întorsătură dramatică: tînăra sportivă a ieşit de pe covor debordînd de fericire, convinsă că este la egalitate cu săritoarea germană. Numai că bara a căzut în cele din urmă, fără ca lucrul acesta să fie băgat în seamă de nimeni, cu excepţia arbitrilor. Cînd spectatorii au înţeles ce se întîmplase, un murmur de dezamăgire a străbătut tribunele. Eram impresionat de această demonstraţie de fair-play a publicului german, care o compătimea pe principala rivală a propriei lor reprezentante. În schimb, gazdele mele nu arătau nici pe departe aceleaşi sentimente: Uschi şi Evi au scos ţipete triumfătoare, pînă şi Maria a reuşit cu greu să-şi stăpînească bucuria. Ce-i drept, tînăra campioană avea o evoluţie remarcabilă şi, după un parcurs extenuant, a încheiat apoteotic, stabilind un nou record mondial al probei: la şaisprezece ani şi trei luni, a sărit 1,92 m pentru prima oară în viaţa ei.

— O nouă Fräuleinswunder, nu-i aşa? a spus Maria, căreia i-am mulţumit călduros nu doar pentru ospitalitate, ci şi pentru că observaţia ei îmi sugerase titlul viitorului reportaj. Văzusem şi auzisem destule pentru a aduna materialul unei cronici pe tema „Germanii şi Jocurile lor Olimpice” şi, mai mult decît atît, intram în criză de timp: Mark Spitz şi Sam mă aşteptau la piscina olimpică.

— Mă cam grăbesc.

Sam nu mă aşteptase, iar cînd am ajuns în incinta bazinului, am văzut că nici nu-mi păstrase un loc alături de el. Totuşi, de data asta ajunsesem la timp ca să asist la ultima reuşită a noului nostru prieten în proba de ştafetă 4 x 100 m mixt. M-am aşezat deci pe locurile rezervate BBC-ului, lîngă cei doi colegi ai mei specialişti în nataţie, spunînd:

— Hai să vedem dacă legenda intră în istorie sau o ratează la mustaţă, deşi de asta chiar nu duce lipsă!

Nu-mi ardea de glume, dar nici nu voiam să-i las pe cei doi colegi ai mei să observe starea în care mă aflam. Nu înţelegeam de ce Sam mă ignorase complet în ultimele trei zile. Ceea ce se întîmplase la restaurant după interviul cu Mark Spitz mi se derula iarăşi şi iarăşi în minte, nu-mi doream decît să-l revăd, să-mi petrec timpul în compania lui, ca în după-amiaza aceea de la muzeu. Dar după ce ne-am întors de la Lenbachhaus, dispăruse din nou. Iar acum fraza aceasta pe care mi-o trîntise în faţă:

— Mă cam grăbesc. Mă duc la teatru să văd Scripcarul pe acoperiş.

Nici o altă explicaţie, abia o privire aruncată în treacăt. Ieşea din incinta piscinei cu paşi repezi, nu doar ca să se alăture delegaţiei israeliene la teatru, ci şi ca să fugă de mine, aşa mi se părea.

Mark Spitz şi colegii lui obţinuseră medalia de aur şi stabiliseră un nou record mondial: 3:48:16.

Nu am memoria cifrelor, dar pe cele cinci afişate pe tabela neagră în acea seară de luni nu le voi uita niciodată. Sam nu mai era acolo, iar conversaţia noastră durase mai puţin decît ultima probă a lui Spitz.

Dacă cineva ar fi îndrăznit să mă întrebe cum mă simt, mi-ar fi fost greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie starea în care mă aflam. Nopţile îmi erau agitate. Treceam brusc de la vise pline de voluptate la lungi intervale de insomnie, cînd mă zvîrcoleam în aşternuturile ude de sudoare luptînd îndîrjit – şi zadarnic – împotriva dorinţei. Zilele nu erau nici ele mai tihnite. Nu mai simţisem niciodată forţa obsedantă a unui gînd – dacă poţi numi gînd asocierea unui prenume cu o imagine, mereu aceleaşi. În orice caz, eram stăpînit de această idee fixă care-mi ocupa mintea în întregime, paralizînd orice reflecţie, şi nu ştiu cum am reuşit să ascund acest lucru de membrii echipei mele. Din fericire, nimeni nu m-a întrebat nimic, iar dacă Jonathan bănuia ceva, n-a lăsat să se vadă. Nu-mi dădeam seama nici măcar dacă sînt nefericit. Sigur, îl aşteptam, îl căutam peste tot, ignorînd motivele dispariţiei lui după acea după-amiază petrecută împreună la muzeu şi fără să ştiu de ce nu mai răspundea la mesajele pe care i le tot strecuram pe sub uşă de trei zile. Tăcerea aceasta, ştiam prea bine, dădea o nouă dimensiune dorinţei mele de a-l strînge în braţe şi de a-i mîngîia obrazul, căci orgoliul rănit se număra şi el printre stările mele sufleteşti. Dar încă şi mai rea era neputinţa mea de a înţelege: pradă acestor emoţii contradictorii, mă prefăceam că am nevoie de un motiv, de o explicaţie care să justifice rezerva lui, schimbarea de atitudine. Dar dorinţa care se stinge are oare mai multe explicaţii decît cea care se naşte? Nici despre mine nu înţelegeam nimic, fusesem cucerit de o simplă privire, apoi mînat de sentimente pe care nu le puteam controla. Cu toate acestea, aş fi vrut s-o aud din gura lui, mai degrabă decît replica aceea seacă, „Mă cam grăbesc”, aş fi vrut să-l aud spunînd că nu făcuse altceva decît să se joace cu mine, că fusesem numai o distracţie pasageră în timpul acestor Jocuri, care treceau deja drept mai mult decît vesele prin camerele de hotel din satul olimpic şi în împrejurimi. Sau, dimpotrivă, că i se făcuse teamă de consecinţele acestei atracţii, că era un lucru necugetat şi fără viitor, că el urma să se întoarcă la New York, iar eu lîngă Viviane şi Laura şi că, prin urmare, era mai bine s-o rupem cît mai curînd posibil.

Mintea mea croia toate aceste scenarii cu o viteză ameţitoare, fără să-mi lase nici cel mai mic răgaz, nici o clipă de tihnă; nu eram nici fericit, nici nefericit, eram surescitat. Nu mai aveam nici un fel de repere, eram pierdut. Dar el unde era?

din romanul Septembrie, traducere din limba franceză de Anca Băicoianu, în curs de apariție la Editura Polirom.

Jean Mattern se află, în această săptămînă, la Timişoara, invitat în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură FILTM, 22-24 octombrie. Programul festivalului poate fi consultat aici.