Secretul lui Pat Hobby

Cele şaptesprezece Povestiri cu Pat Hobby sînt inspirate din propriile experienţe ale  F. Scott Fitzgerald, de pe vremea cînd lucra pentru Universal Studios. Pat Hobby, scenarist la Hollywood, trăieşte într-o sărăcie lucie, în ciuda succesului pe care l-a avut în epoca filmului mut. Viaţa i se reduce la alcool, cinism şi o continuă preumblare în preajma studiourilor. Majoritatea poveştilor îl descoperă falit, mai tot timpul implicat mărunte intrigi financiare sau avînd legătură cu mult dorita apariţie pe genericele filmelor. Ineditele întîmplări descrise în acest volum sînt pline de umor şi de nostalgie faţă de începuturile cinematografului american, înainte să devină o industrie, cum susţine, cu amărăciune, protagonistul.

Puteţi citi mai jos primele trei capitole din volumul în curs de apariţie la Editura Polirom, în traducerea Alexandrei Coliban.


I

Suferinţa la Hollywood e endemică şi întotdeauna acută. Rareori se întîmplă ca pe vreun director să-l roadă o problemă imposibil de rezolvat şi să ţi-o împărtăşească şi ţie, în mod democratic, pe gratis. Problema, fie ea de sănătate sau de producţie, e înfruntată vitejeşte şi cu suspine contra unei remuneraţii ce variază între o mie şi cinci mii de dolari pe săptămînă. Aşa se fac filmele.
— Dar asta m-a terminat, spuse domnul Banizon. Cum a ajuns obuzul în portbagajul lui Claudette Colbert sau al lui Betty Field, sau al cui s-o nimeri? Trebuie s-o explicăm, ca să ne creadă spectatorii.
Era în biroul lui Louie, agentul de pariuri, şi publicul lui din acel moment îl includea şi pe Pat Hobby, venerabilul scenarist ratat de patruzeci şi nouă de ani. Domnul Banizon nu se aştepta la o sugestie de la nici unul din ei, dar vorbea singur despre problema asta de o săptămînă şi nu se mai putea opri.
— Cine-i scenaristul? întrebă Louie.
— R. Parke Woll, răspunse Banizon indignat. Mai întîi am cumpărat începutul de la alt scenarist, înţelegi? O idee grozavă, însă doar o idee. Apoi l-am chemat pe R. Parke Woll, dramaturgul, şi ne-am întîlnit de vreo două ori şi am dezvoltat-o. Apoi, cînd începusem să întrevedem sfîrşitul, mă sună agentul lui şi-mi spune că nu-l mai lasă pe Woll să vorbească dacă nu-i închei un contract: opt săptămîni la trei mii de dolari! Cînd eu mai aveam nevoie de el doar pentru o zi!
Suma declanşă o sclipire în ochii bătrîni ai lui Pat. Cu zece ani înainte, se învîrtise şi el extaziat în zona unui astfel de salariu; acum era norocos dacă primea cîteva săptămîni la rând două sute cincizeci de dolari. Talentul lui înflăcărat şi pîrjolit nu reuşise să renască.
— Partea cea mai cumplită e că Woll mi-a spus sfîrşitul, continuă producătorul.
— Şi atunci? Ce aşteptaţi? îl întrebă Pat. Nu mai trebuie să-i daţi nici o leţcaie.
— L-am uitat! gemu domnul Banizon. Îmi sunau două telefoane în acelaşi timp în birou – din care unul de la un regizor care lucrează pentru mine. Şi, în vreme ce vorbeam, Woll a turuit în continuare. Acum nu mi-l mai amintesc şi nu pot să-i cer lui Woll să mi-l mai spună o dată.
În perversitatea lui, Pat Hobby era de partea producătorului, nu a scenaristului. Banizon aproape că-l păcălise pe Woll şi apoi fusese la rîndul lui tras pe sfoară de o întrerupere păcătoasă. Şi acum dramaturgul, cu insolenţa unui snob de pe Coasta de Est, încerca să-l jefuiască de douăzeci şi patru de miare. De parcă n-avea destulă bătaie de cap cu piaţa europeană, care era terminată. Sau cu războiul.
— Acum o ţine într-o beţie, spuse Banizon. Ştiu pentru că am pus pe cineva să-l urmărească. Poţi să-ţi pierzi minţile de la aşa ceva. Am tot scenariul, în afară de deznodămînt. La ce-mi foloseşte?
— Dacă se îmbată, poate îl dă pe goarnă, sugeră Louie pragmatic.
— Nu mie, spuse domnul Banizon. M-am gîndit la asta, dar m-ar recunoaşte.
Odată ajuns la capătul acestui impas, domnul Banizon alese un cal din prima cursă şi unul dintr-a şaptea şi se pregăti să plece.
— Am o idee, spuse Pat.
Domnul Banizon privi cu suspiciune în ochii bătrîni şi injectaţi ai lui Pat.
— N-am timp s-o ascult acum, îi răspunse el.
— Nu încerc să vînd nimic, îl asigură Pat. Aproape că am semnat un contract la Paramount. Am lucrat însă odată cu acest R. Parke Woll şi poate aş reuşi să scot de la el ce vreţi dumneavoastră să ştiţi.
Ieşi din birou împreună cu domnul Banizon şi se plimbară încet pe aleea studiourilor. O oră mai tîrziu, pentru o recompensă de cincizeci de dolari încasată în avans, Pat fu angajat să afle cum ajunsese obuzul gata de detonat în portbagaj la Claudette Colbert sau la Betty Field, sau la cine o fi să fie.

II

Vîlva pe care o făcea acum R. Parke Wool prin Oraşul Îngerilor n-ar fi atras în mod special atenţia cuiva în anii douăzeci; însă în teribilii ani patruzeci, răsuna ca un hohot de rîs în biserică. Era uşor de urmărit: două hoteluri îi semnalaseră plecarea, dar el îşi formase deja o rutină din a dormi cu cotul pus sub cap pe unde apuca. O ceată mică, dar voioasă de coate-goale şi de lingăi îi asigura suportul moral în această călătorie – o călătorie în care Pat îl ajunse din urmă pe la două noaptea, în Conk’s – Barul de modă veche.
Barul Conk’s era mai pompos decît ai fi zis după nume, lăudîndu-se cu fete care serveau trabucuri şi cu o namilă de portar pe nume Smith care stătuse cîndva o oră întreagă de vorbă cu Tarzan White. Domnul Smith era un tip înveninat care se exprima înghiontindu-i pe clienţi cînd intrau sau cînd ieşeau şi de această primire avu parte şi Pat. Cînd îşi reveni, îl descoperi pe R. Parke Woll la o masă, într-o companie pestriţă, şi se îndreptă agale spre el cu un aer surprins.
— Hei, frumosule, îi spuse lui Woll. Mă mai ţii minte? Pat Hobby.
R. Parke Woll se strădui să-şi focalizeze privirea pe el, întorcîndu-şi capul mai întîi într-o parte, apoi în cealaltă, înfundîndu-şi-l între umeri şi iţindu-şi-l brusc în faţă, ca o cobră pozînd inocent. Era clar că înregistrase, căci spuse:
— Pat Hobby! Ia loc ji zi ge vrei. Don’lor, el e Pat Hobby – cel mai bun jgenarist stîngaci de la Hollywood. Pat, ce’aci?
Pat se aşeză, sub privirile suspicioase aruncate de o duzină de ochi prădalnici. Oare bătrânul era un prieten vechi trimis să-l aducă pe dramaturg acasă?
Pat observă asta şi aşteptă o jumătate de oră, pînă cînd îl prinse pe Woll singur la toaletă.
— Ascultă, Parke, Banizon te-a dus de nas, îi spuse el. Nu ştiu de ce o face. M-a prevenit Louie de la studio.
— Nu ştii de ce? strigă Parke. Păi, ştiu eu de ce. Am ceva ce vrea el – de asta!
— Îi datorezi bani?
— Îi datorez bani. I-auzi: el îmi datorează mie bani! Îmi datorează bani pentru trei şedinţe lungi şi dificile – i-am conturat un film întreg, ce naiba! Cu un deget tremurător îşi ciocăni fruntea de mai multe ori. Ce vrea el e aici.
Trecuse o oră de când se afla la masa agitată orgiastic. Pat aştepta. Şi apoi, cum se întîmplă de regulă în ciclul limitat şi lent al beţivului, mintea lui Woll se întoarse la subiect.
— Chestia amuzantă e că i-am spus cine a pus obuzul în portbagaj şi de ce. Şi apoi, Inteligenţa Sa a uitat.
Pat avu un moment de inspiraţie.
— Dar secretara lui îşi aminteşte.
— Serios? Woll era stupefiat. Secretara? Nu-mi amintesc de secretară.
— Intrase şi ea, se hazardă Pat încurcat.
— A, păi atunci, ce Dumnezeu, trebuie să mă plătească, altfel îl dau în judecată.
— Banizon spune că are o idee mai bună.
— Are pe naiba. Ideea mea era o frumuseţe. Ascultă… Şi vorbi timp de două minute. Îţi place? întrebă el. Se uită la Pat, aşteptînd aplauze, şi apoi probabil văzu ceva în ochii lui, ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Ah, jigodie mică ce eşti! Ai vorbit cu Banizon, el te-a trimis aici.
Pat se ridică şi o zbughi ca un iepure spre uşă. Ar fi ajuns afară în stradă înainte să-l prindă Woll din urmă, dacă n-ar fi intervenit domnul Smith, portarul.
— Încotro? întrebă el, apucîndu-l pe Pat de revere.
— Ţine-l, strigă Woll, apropiindu-se.
Încercă să-i tragă un pumn lui Pat, dar îşi rată ţinta, lovindu-l din plin pe domnul Smith chiar în gură.
S-a menţionat mai devreme că domnul Smith era un tip înveninat, însă şi un tip puternic. L-a lăsat jos pe Pat, l-a apucat pe R. Parke Woll de vintre şi de umăr, l-a ridicat sus de tot şi apoi, dintr-un singur avînt gigantic, a dat cu el de pămînt. Trei minute mai tîrziu, Woll era mort.

III

În afara marilor scandaluri, cum a fost cazul Arbuckle, industria filmului îşi proteja membrii – şi Pat făcea parte din ea, chiar dacă intermitent. A fost eliberat din închisoare a doua zi, fără cauţiune, pentru că îl reţinuseră numai ca martor. La drept vorbind, publicitatea i-a prins bine – pentru prima oară într-un an de zile numele i-a apărut în ziarele de profil. În plus, era acum singurul om în viaţă care ştia cum ajunsese obuzul în portbagajul lui Claudette Colbert (sau al lui Betty Field).
— Cînd poţi să treci pe la mine? îl întrebă domnul Banizon.
— După ancheta de mîine, îi răspunse Pat, savurînd momentul. Sînt destul de şocat – am rămas şi cu o durere de ureche.
Şi acesta era un semn al puterii. Numai cei „dinăuntru“ puteau să vorbească despre propria sănătate şi să fie şi ascultaţi.
— Woll chiar ţi-a spus? îl interogă Banizon.
— Mi-a spus, îi răspunse Pat. Şi face mai mult de cincizeci de dolari. O să-mi iau un agent nou şi o să vin cu el la dumneavoastră la birou.
— Îţi spun eu un plan mai bun, îi spuse Banizon grăbit. Te pun pe statul de plată. Patru săptămîni la preţul tău obişnuit.
— Care-i preţul meu? îl întrebă Pat posomorît. Am avut de toate, de la patru mii pînă la zero. Şi adăugă ambiguu: Cum spune Shakespeare, „fiecare om are preţul lui.“
Rozătoarele din compania lui R. Parke Woll dispăruseră în găurile lor cu tot cu micile lor prăzi. Rămăsese domnul Smith ca acuzat, iar, ca martori, Pat şi două fătuci speriate. Apărarea domnului Smith miza pe faptul că fusese atacat. La anchetă, una din fete îi sprijinise afirmaţia, iar cealaltă îl acuzase de asprime nejustificată. Urma Pat Hobby la rînd, dar înainte să fie strigat, tresări auzind o voce din spate:
— Dacă spui ceva împotriva soţului meu, îţi smulg limba din rădăcină.
Un dinozaur de femeie, înaltă de un metru optzeci şi mătăhăloasă, stătea aplecat, peste scaunul lui.
— Pat Hobby, poftiţi vă rugăm. Acum, domnule Hobby, să ne spuneţi exact ce s-a întîmplat.
Ochii domnului Smith îi fixau, încruntaţi, pe ai lui, şi simţea în ceafă şi privirea tovarăşei namilei de portar, încercînd să dibuiască ce avea să spună. Era firesc să ezite.
— Nu ştiu exact, spuse el, şi apoi continuă cu inspiraţie spontană. Ştiu doar că totul s-a făcut alb!
— Cum?
— Aşa a fost. Am văzut alb. Aşa cum unii văd roşu sau negru, eu am văzut alb.
Anchetatorii se consultară între ei.
— Bun, ce s-a întîmplat din momentul în care aţi intrat în restaurant pînă cînd aţi văzut alb?
— Păi, spuse Pat trăgînd de timp, totul a fost cam la fel. Am intrat, m-am aşezat şi apoi totul a început să se facă negru.
— Alb, vreţi să spuneţi.
— Şi negru, şi alb.
Se stîrni o hlizeală generală.
— Martorul poate să plece. Acuzatul rămîne în arest pînă la judecată.
Ce mai conta că trebuia să îndure nişte glume, acum, cînd miza era atît de mare: toată noaptea aceea l-a urmărit prin vise o amazoană uriaşă şi a avut nevoie de o băutură tare înainte de a apărea în biroul domnului Banizon, a doua zi de dimineaţă. Era însoţit de unul dintre puţinii agenţi de la Hollywood care nu-l reprezentase şi nu se lepădase de el pînă atunci.
— Cinci sute cu banul jos, îi oferi Banizon. Sau patru săptămîni la două sute cincizeci, ca să lucrezi la alt film.
— Cît de tare îţi doreşti chestia asta? întrebă agentul. Clientului meu i se pare că face trei mii.
— Din banii mei? strigă Banizon. Şi nici măcar nu-i ideea lui. Acum că Woll e mort, face parte din domeniul public.
— Nu chiar, spuse agentul. Şi eu cred, ca şi tine, că ideile plutesc cumva în aer. Aparţin celui care le are în momentul respectiv – ca baloanele.
— Bine. Cît? întrebă domnul Banizon îngrozit. Şi de unde ştiu că are ideea?
Agentul se întoarse spre Pat.
— Ce zici, îl lăsăm să afle – pentru o mie de dolari?
După o clipă, Pat aprobă din cap. Ceva îl neliniştea însă.
— Bine, spuse Banizon. Tensiunea asta mă scoate din minţi. O mie.
Se lăsă liniştea.
— Dă-i drumul, Pat, îi spuse agentul.
Însă Pat nu rosti nici o vorbă. Cei doi aşteptau. Cînd Pat vorbi, în cele din urmă, vocea părea să-i vină de undeva de departe.
— Totul e alb, icni el.
— Ce?
— N-am ce face – totul a devenit alb. Aşa văd – alb. Îmi amintesc cum am intrat în speluncă, dar apoi totul se face alb.
Preţ de-o clipă s-au gîndit că nu voia să spună. Apoi agentul îşi dădu seama că Pat chiar intrase într-un blocaj psihologic. Secretul lui R. Parke Woll era în siguranţă pe vecie. Pat îşi dădu seama prea tîrziu că îi scăpau printre degete o mie de dolari şi încercă s-o dreagă.
— Îmi amintesc, îmi amintesc. Îl pusese un dictator nazist.
— Poate că l-a pus fata singură în portbagaj, spuse Banizon cu ironie. Ca să şi-l pună la brăţară.
Pe domnul Banizon avea să-l macine vreme de mulţi ani această problemă fără rezolvare. Privindu-l încruntat pe Pat, îşi dorea să fi fost posibil să se descurce şi fără scenarişti. Ce bine ar fi fost dacă ideile ar fi putut fi culese din aerul necostisitor!