Scrisoarea întîi
În anul 1980, Răzvan Petrescu şi prietenul său Mihai Simion aveau amîndoi 23 de ani. Mihai Simion a fugit în Franţa pe 2 ianuarie 1980, unde a devenit refugiat politic, iar cei doi prieteni au început un schimb epistolar din care redăm mai jos prima scrisoare trimisă de Răzvan Petrescu, pe atunci student la Medicină, în luna februarie 1980. Volumul epistolar Scrisori către Mihai (1980-1984) este în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.
Această scrisoare este scrisă a doua zi după primirea porcăriei tale de epistole, în seara recepţionării mesajului tău debil fiind prea obosit ca să îţi răspund şi preferînd să mă culc.
Eram destul de fericit cînd am băgat mîna în cutia de scrisori. (De fiecare dată mi-e teamă să nu mă muşte cîinele.) Am continuat să mă bucur şi cînd am văzut plicul capitalist. Totul a durat însă extrem de puţin. Cînd am deschis alveola albă m-a cuprins un fel de sfîrşeală explicabilă.
Cuvinte întregi ies cu totul în afara caligrafiei şi a înţelegerii omeneşti. Mă gîndesc chiar să-mi cumpăr un înţelept pentru cititul scrisorilor tale. După atîţia ani, încă nu ştii să scrii. Bine că eşti în Franţa, ce să-ţi spun, dragul meu, toţi analfabeţii pleacă acum peste hotare, numai eu nu.
Ca să nu mai vorbesc de conţinut. În armată scriai tot atît de oribil, dar cel puţin respectai regulile compoziţiei. Păi, în loc să-mi descrii femeile care trebuie să mişune pe lîngă tine în halatele lor albe pe pulpele goale, îmi scrii tot felul de prostii cu melci, hepatite, proza rusă, că tare mult îţi lipsesc – ce mi-ar plăcea să-ţi scriu şi eu din Franţa că-mi lipseşti tare mult. Treci deci peste toate lucrurile interesante, cum ar fi de pildă sînii lui M., culoarea şoldurilor, sau alte noţiuni pilduitoare şi instructive pentru un biet nenorocit care stă în cur în Bucureşti şi se duce la spital unde mor oameni. Lucru care mă afectează cînd sînt obosit şi treaz.
Şi stilul în care ai scris mă nelinişteşte. N-ai stil. Omul care şi-a pierdut stilul.
Nu mi-a mai ars de nimic, toată seara. Un prieten am şi eu, la care mă uitam ca la un zeu pentru înţelepciunea lui, şi acum iată, o simplă scrisorică îmi arată crunta realitate: n-a mai rămas decît o ruină de zeu! Ca să nu mai zic că zeii nu fac hepatită.
În timp ce tu îţi omori acolo virusul ăla nenorocit, eu mă cabrez zilnic pentru a mă trezi funcţionăreşte la ora cînd pînă şi gîndacii de bucătărie mai dorm. Inutil să-ţi descriu disperarea şi mîhnirea ce mă cuprinde în zori de zi, cînd nimic nu mişcă, în afară de chestia aia, în bătaie de joc. Şi de la un timp nici ea. În timpul liber dorm sau îmi repar magnetofonul. Azi am hotărît să nu mă duc la şcoală. Atît de scîrbă mi-a fost, încît greaţa mi s-a prelins din nara dreaptă şi a înecat un fluture.
Prin camera mea zboară lilieci, iar părul mi-a crescut lung şi am de gînd să nu mă mai tund niciodată în semn de protest faţă de colegii mei care sînt tunşi, frezaţi, imbecili şi poartă cravată. Majoritatea. Dau semne de doctori, chestie care mă umple de greaţă. Duminica mă uit la televizor. Cînd ajung prea vesel şi indulgent îl citesc pe Céline. Cîteva pagini îmi sînt de ajuns ca să mă facă să nu mai consider superb pe nimeni. Nu doresc decît un lucru în momentul ăsta: o pereche de coapse calde pe care să-mi adorm capul obosit. Bănuiesc că tu, în Franţa tuturor viciilor, nu duci lipsă de aşa ceva, deşi nu sufli un cuvînt, ca un bădăran ce eşti.
Am aflat de boala pe care-o ai cu trei săptămîni în urmă, de la mama ta. Între timp m-au sunat P. şi L. să mă întrebe de tine. Au fost trei săptămîni în care nu am ştiut nimic. M-am gîndit că poate te-o fi adoptat o bătrînă doamnă şi te-a dus în palatul ei pentru a te vindeca şi a te pune să-i mîngîi sînii zbîrciţi, încrustaţi cu diamante.
Hepatita, dragul meu, m-am interesat, este o boală pe care n-a făcut-o niciodată vreun om cît de cît deştept. Este boala săracilor şi a celor lipsiţi de imaginaţie. Cred că ai luat-o în urma unui exces sexual cu M. sau cu alte femei care n-au altceva mai bun de făcut decît să stea în Franţa, la căpătîiul muribunzilor de hepatită, şi nu are nici o legătură cu Buşteni, decît poate ca pedeapsă cerească că ţi-ai bătut joc de lume.
Eu, spre deosebire de tine, nu-s bonav, lucru ce demonstrează că sînt infinit mai deştept, iar păduchi nu am avut niciodată. Aceste injurii prin care vrei să îţi maschezi lipsa de har sînt total lipsite de suport real, şi, ca atare, le declar nule. Nu mi-au stîrnit nici măcar zîmbetul. Lacrimi da, lacrimi mi-au curs cînd am văzut desenele tale aberante, mai bine desenai avioane. Cel puţin astea nu se mănîncă. Revin la boala ta meschină numai pentru a-ţi mai spune că dacă singurul doctor în care ai încredere sînt eu, atunci, de dragul tău şi pentru liniştea mea, încearcă să nu te mai îmbolnăveşti niciodată. Şi să nu te mai aud că mă faci „doctor”. E jignitor.
Cît despre faptul că, citez, eşti „bolnav ca un cîine, la dracu’ în praznic”, dacă la dracu’ în praznic înseamnă cumva Cannes, e clar că te-ai ţicnit sau ai pierdut contactul cu realitatea. Îmi scrii: cărţile bune şi biscuiţii (sau discurile, nu ştiu ce ai mîzgălit) sînt foarte scumpe, lucru care îmi aduce aminte ce voiam să te rog încă de la plecare, dar am uitat: te implor, cumpără pentru vechiul tău prieten pierdut prin munţii Carpaţi o revistă porno. Vorbesc serios. Chiar două, dar să fie cu femei de rasă şi în culori. Te rog ca pe mama, ca în pragul morţii, satisface-mi dorinţa asta (singura): O REVISTĂ PORNO, cît mai PORNO, fără porci, eventual. Şi nu îmi spune mie că tu nu citeşti aşa ceva şi numai eu aş fi obsedat. Mai cunosc unul. Şi de altfel sînt mîndru de asta. Decît tîmpit ca mulţi, mai bine obsedat.
Sesiunea am terminat-o cu zece. Am luat patru de zece. Chestia m-a întristat nespus. Cît de mult a decăzut învăţămîntul! După examene, am fost cu Mariana şi cu încă o pereche la un hotel din Tuşnad. Sălbaticul din mine a rămas perfect indiferent cînd a văzut televizorul din cameră şi piscina de jos, nu pentru făcut pipi (cum ai putea crede tu), ci pentru înotat. Vremea a fost splendidă, deşi nu prea am observat-o, simţindu-mă mult mai bine în cameră cu Mariana. Doar spre sfîrşit (am stat o săptămînă) am ieşit ca să văd cum ninge (ningea ciudat, aveai senzaţia că fulgii nu vor atinge pămîntul) şi ca să mă dau cu schiurile. Am făcut-o şi pe asta, Mihai. Rău a fost că nu m-am mai putut opri, nu ştiam cum se procedează şi am nimerit în WC-ul de lemn părăsit al forestierilor. Nu era decît cabina asta de lemn pe toată întinderea pîrtiei (pîrtie: un cuvînt infect) şi nimic altceva, şi fix în ea am intrat, cu schiuri, cu căciulă, cu Mariana strigînd în urma mea ceva în ruseşte, un proverb, bănuiesc. Nu m-am umplut de căcat, dar nici mult n-a lipsit.
Să revin la L., cu care de altfel n-am vorbit eu, ci mama; acum că eşti în Franţa, îmi dai şi mie voie ? Firesc ar fi să mă laşi să mă înfrupt şi eu din ea, măcar doar pentru a vedea cu ce te-ai otrăvit. Scrie-mi o telegramă.
Mariana mi-a spus să-ţi transmit că îi e dor de tine (?). Puteam să n-o fac, dar dacă mă laşi să mă culc cu fosta ta amantă, o las şi eu pe Mariana să-i fie dor de tine.
Te îmbrăţişează şi mama (tot timpul îmi vorbeşte de tine, ca şi cum nu şi-ar da seama ce noroc am că, de cînd ai plecat, îmi rămîne mai multă mîncare duminica).
Curios, tot timpul ăsta (o oră) cît ţi-am scris, am avut senzaţia că sînt în armată. Lucru nu prea departe de adevăr. Iartă-mă că ţi-am vorbit cam mult, simţeam nevoia. Ce e mai cretin e că mi-e dor de tine, cu toată sila pe care mi-o inspiră hepatita ta.
Acum închei, ca să dorm şi eu puţin.
Te îmbrăţişez,
Răzvan
P.S.1. Nu am primit decît scrisoarea din 13.02. Vorbeşti de încă una. Or fi luat-o crocodilii.
P.S.2 . Regret că nu am un indigo pentru a-ţi scrie în două exemplare, asta pentru femeile pe care le vei seduce cu talentul meu.
P.S.3. Dacă nu-i mai mult de 2 franci, fă-mi cadou un set de coarde pentru chitară. Aici nu există.
Nu uita de revista mea porno. Să fie cu cît mai multe porcării şi FEMEI. Gîndul că va fi numai a mea, s-o răsfoiesc cînd vreau, e singurul care mă susţine şi mă face să cred că mi-e dor de tine.
Foto: Barna Némethi
