România și eșecul Europei

A devenit bon marché să condamni Europa. E la modă s-o critici pentru criză, pentru austeritate, pentru susţinerea lui Băsescu, pentru insensibilitate faţă de puciştii USL-işti şi Antenele lor. Să-i regreţi birocraţia, să înfierezi micimea de spirit a funcţionărimii ei, să te îngrozeşti de corectitudinea politică a elitei europene, care, din ură de sine, pare hotărîtă să-şi mutileze propriile tradiţii, să-şi distrugă propriile valori. 

Există destule motive întemeiate de a se critica şi Europa şi Uniunea ei. De ani de zile, fascinată ca în faţa şarpelui de nietul rusesc şi de nu-ul chinezesc din Consiliul de Securitate al ONU, o Europă multilateralistă cu orice preţ stă cu mîinile în sîn, asistînd la masacrarea populaţiei civile siriene. E vorba, să ne-nţelegem, de un război civil în care n-au fost ucişi opt oameni ci, pînă acum, optzeci de mii. Unde e supărarea fără margini a Europei pe Hosni Mubarak? Sau pe fostul preşedinte tunisian?   

Nici în Libia europenii nu s-au înţeles. S-a spus atunci că n-ar fi fost timp spre a se ajunge la un acord. De această dată timpul n-a lipsit, dar un consens care să pună capăt disputelor tot mai aprinse privind livrarea de arme opoziţiei siriene tot nu s-a realizat.

Cum şi politica UE faţă de China, care-i calcă în picioare pe tibetani, reprimă orice urmă de opoziţie şi-şi torturează disidenţii e admirabilă, sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire. În schimb, după cum nota recent un observator, avem 28 de politici externe faţă de China: cea a Comisiei Europene, alături de ale celor 27 de state membre. Că regimul comunist de la Beijing profită abundent de pe urma dezbinării noastre se înţelege de la sine. Lucrurile nu stau mai bine nici pe alt tărîm. Integrarea musulmanilor ori romilor emigraţi în vest e eşuat grav. Iar şomajul tinerilor europeni a atins îndeosebi, dar nu numai, în sudul continentului cote cu totul alarmante. În răstimp, Uniunea nu se arată în stare nici să amelioreze situaţia în aceste domenii, nici să înţeleagă că sistemele democratice europene stau să explodeze din pricina ascensiunii extremismelor naţionaliste din ţările care se zbat în criză.   

România, care potrivit experimentatului Comisar european pentru energie, Guenter Oettinger, „nu prea mai poate fi guvernată”, nu face excepţie. Modul în care PSD a regizat debarcarea fostului executiv PDL-ist cu ajutorul unor proteste de stradă şi maniera în care USL şi-a însoţit puciul cu lozinci antieuropene şi ultranaţionaliste  sînt indicii edificatoare. Şi ele sînt la fel de îngrijorătoare ca recrudescenţa securismului ceauşist în România, cu tot cu susţinătorii lui din rîndul presei oligarhilor ex-turnători şi al blogerilor securişti şi neolegionari, ori reescaladarea antisemitismului în Ungaria şi aiurea.     

Avem deci multe motive să ne plîngem. Sau chiar să ni se pară că e cazul să-i cîntăm prohodul Europei. Dar ea n-a murit. Şi, dată fiind globalizarea, Uniunea pare unica noastră şansă de a ţine piept tăvălugului din Asia fără să ne pierdem nici şansele de libertate, nici pe acelea de prosperitate. Măsura în care ni le vom păstra depinde mult de noi. Vom şti oare să criticăm Uniunea constructiv, determinîndu-i elita să-şi schimbe apucăturile neghioabe sau contraproductive, fără să cedăm ispitei de a arunca şi copilul odată cu apa din copaie?

Articol apărut pe site-ul

.