Roma
(Apărut în Dilema veche, nr. 130, 21 iulie 2006)
se dedică tînărului cuplu Grama, cu care am călătorit în avion
şi care mergea pentru prima oară împreună la Roma
De cîte ori merg la Roma (şi încerc să o fac măcar o dată pe an, îndeobşte de ziua mea, la sfîrşitul lui iunie), sînt într-o euforie continuă... O zi perfectă la Roma, pentru mine, înseamnă:
- să petrec cam o oră în micul parc San Alessio, de pe colina Aventino: este, cred, parcul cel mai calm din Roma. De fapt, "parc" este impropriu - este mai mult o grădină în coasta respectivei biserici. Odinioară (acum cel puţin 12 ani, cînd am fost pentru prima oară la Roma), grădina avea un belvedere de unde puteai privi Tibrul, monumentul Vittorio Emmanuele, balonul albastru ridicîndu-se din Villa Borghese şi, undeva în stînga îndepărtată, cupola de la San Pietro... Acest lucru avea inconvenientul că locul era plin de turişti. De cîţiva ani însă, belvederele a fost năpădit de vegetaţie - tufe tenace de oţetar; această obstaculare verde a perspectivei a redus drastic numărul celor care adastă prin grădina S. Alessio. Au rămas numai cîţiva (mereu alţii) turişti trudiţi şi (mereu aceiaşi) leneşi lenţi... După ce m-am pătruns bine de atmosfera locului, cobor colina - nu înainte de a privi prin gaura cheii, în parcul Cavalerilor de Malta, priveliştea romană cea mai riguros-matematică! -, fac o tură prin rosettăria din vale - unde, din păcate, complicele trandafir "Mme Vasiliu" nu este prezent! - şi trec podul în:
- Trastevere. Mă opresc să mănînc, neapărat afară, undeva la umbră (gastronomia italiană este rafinată pentru că e simplă), apoi îmi continui drumul pînă în Piazza Santa Maria in Trastevere, unde mă aşez la Caffé di Marzio şi beau un caffelatte freddo; se vor fi făcut, deja, orele trei ale după-amiezei... Mai dau o tură prin Trastevere, apoi traversez înapoi Tibrul - neapărat pe Ponte Sisto! - şi vin agale spre:
- Piazza Navona (cu o limonata proaspăt stoarsă), trecînd prin Piazza Farnese (unde este Ambasada Franţei) şi Campo dei Fiori (unde nu mai este Giordano Bruno, decît ca statuie). Iar din Navona, sensul este mereu acelaşi:
- Panteonul (piaţeta din faţă este cel mai "roman" loc roman!), Fontana di Trevi (ştiu, dar pînă şi Anita şi Marcello au trecut pe-acolo...), Piazza di Spagna (a sta, măcar o dată, pe treptele ei înseamnă să intri-n mitologie). Apusul mă prinde de regulă ceva mai sus, în:
- Villa Borghese (care, n-aş şti să spun de ce, este mai plăcută după-amiaza decît în restul zilei)... Acolo mă tolănesc pur şi simplu, la umbră, pe o pajişte - căci băncile, în Villa Borghese, sînt un obicei mic-burghez.
La Roma - în Italia, în genere - simţi, definitiv, că Natura a devenit Cultură, şi invers. Iar această cultură nu are nimic mistic, ci e (aşa cum se cuvine să fie orice cultură!) o rutină... Roma este cel mai incredibil exemplu de îmbinare a Naturii cu Arhitectura; plăcute ochiului nu sînt numai ruinele, monumentele, vilele şi palazzi... sînt şi pinii, palmierii şi edificiile de vegetaţie veşnic vie. Palmierii sînt verzi coloane corintice, iar pinii - aceste rîuri cu izvoarele-n cer - sînt contribuţia Romei la un "stil" de arhitectură ce-i aparţine în exclusivitate. Roma este "cetatea eternă" nu fiindcă este "veche", ci pentru că - aşa cum glumea Woody Allen - "eternitatea e lungă. Mai ales spre final..." Iar "finalul" Romei este înspre Parco degli Aquedotti, cu vechile-i vestigii romane străbătute de trenuri, peste drum de care se află Cinecittà şi dincolo de care se înalţă Castelli Romani. De fapt, Roma nu se "termină"; asta-i eternitatea ei.
Foto Marius Chivu
