Ridichi australiene de la cuscrul din Anglia
(Articol apărut în Dilema, nr. 347, 1 octombrie 1999, la tema “Ţăranul e pe cîmp”)
Nu ştiu dacă veşnicia s-a născut la ţară, sigur e că acolo spiritul întreprinzător e mai la el acasă decît oriunde în altă parte în România în tranziţie. Ţăranii par a fi trecut la economia de piaţă mai iute decît cei 15.000 de specialişti, başca iubitorii de IAS-uri şi de asociaţii agricole. Chiar dacă au primit pămîntul aşa cum l-au primit, chiar dacă nimic nu e sigur în privinţa asta, chiar dacă băncile îi cam ocolesc cînd e vorba de credite, chiar dacă nu prea au cu ce-l lucra, de lucrat îl lucrează cu sîrguinţă. Şi asta se vede cu ochiul liber în oricare din pieţele bucureştene.
În fiecare sîmbătă, dimineaţa devreme, mă plimb ca Vodă prin lobodă în Piaţa Amzei. Îmi bucur ochii, aleg, mă tocmesc, intru în vorbă cu ţăranii, îi întreb de una de alta, cumpăr, vreau să ştiu dacă mai sînt comunişti prin satul lor, unii rîd sau îşi fac cruce, alţii cad pe gînduri, s-ar părea că mai sînt, naiba să-i ia, cine-i mai ştie. Ducă-se!
Parcă niciodată toamna asta nu fu mai frumoasă, e acum un vers cu sens concret în piaţă. Legume, zarzavaturi şi fructe din belşug. Să le mănînci cu ochii. Marfă multă, curată, proaspătă, îmbietoare. Şi nu foarte scumpă. Pricepuţii suţin că, în preţuri comparate, piaţa e mai ieftină decît în 1989. Cît despre abundenţă şi calitate, nici nu se compară cu trecutul negru, sau roşu al noii revoluţii agrare. Pofta de cîştig şi concurenţa a diversificat oferta, calitatea.
Concurenţa? Sigur că da! Economia de piaţă e... la piaţă. Se lasă pipăită şi putem urla: este! Ţăranii, cu oferta lor abundentă şi de calitate, au alungat din pieţe aprozarurile, sumumul mizeriei comerţului socialist cu legume şi fructe. Prin culturi succesive, au înmulţit şi au prelungit sezonul trufandalelor. S-au ambiţionat şi au reuşit să producă şi să ofere legume-fructe cu nimic mai prejos decît suratele lor de pe alte coclauri. Au adus şi seminţe tot de pe acolo. Ba au adus şi legume pînă nu demult necunoscute la noi.
Mai an, pe o tarabă am văzut nişte ridichi de lună cum doar în Franţa mai văzusem, lungi cît un deget, jumătate roşii, jumătate albe, niciodată seci şi foarte bune la gust. Ca să vedeţi, umblăm ca năucii după Europa, o căutăm pînă şi în America Latină, şi Europa era în Piaţa Amzei. Şi chiar mai mult decît atît. De unde, am întrebat? Din Australia, mi-a răspuns mîndră ţăranca.
Din Australia? Nu chiar, sămînţa a primit-o de la cuscrul din Anglia. Şi Australia? În Australia îl are pe fiul ei, care s-a însurat cu englezoaica, fata englezului. Cum? Poveste lungă, am timp? Am! Mătuşa Elena din Jilava, nici ţărancă, nici orăşeancă, dar mai mult ţărancă, în orice caz nu se dă pe orăşeni, vinde zarzavaturi de cînd se ştie în Piaţa Amzei. Din munca ei şi a bărbatului, a lucrat la întreţinere la Institutul de fizică atomică, acum e pensionar, a făcut case celor doi băieţi, doi are. Era pe vremea ăluia şi a avut un necaz mare. Casele au intrat la demolare. Asta a îmbolnăvit-o de inimă, dar rău de tot, n-a mai putut veni la piaţă, iar locul i-a fost luat de unul din băieţi. Ăla a fost împuşcat, casele au scăpat tefere, dar băietul a continuat să vîndă la piaţă şi după revoluţie. A cunoscut-o pe englezoaică, la tarabă, s-au luat şi au plecat în Australia, aşa i-a fost norocul. Ce face acolo? Aici a fost sticlar, acolo s-a recalificat dulgher de lucrări speciale, şi-a luat şi diploma, cîştigă bine, e mulţumit, are casa lui, a făcut şi doi copii şi mai în fiecare an vine în ţară. Şi aduce tot ce crede el că s-ar putea cultiva şi în România. Aşa a adus şi seminţele acelea de ridichi franţuzeşti, mătuşa Elena le-a pus în pămînt, i-au plăcut foarte mult, s-a gîndit să aducă şi la piaţă, merg foarte bine, are clienţii ei, domni şi doamne de la ambasade. A încercat să lase şi de sămînţă, dar n-a ieşit, sămînţa nu-i stabilizată, trebuie tratată, însă acum cuscrul din Anglia, pe care nu l-a văzut niciodată, i-a trimis un kilogram, aşa că e asigurată pînă la anul. Mătuşa Elena e nespus de mîndră de ridichile ei, pe care nimeni nu le mai are şi, de altfel, ea e prima care a adus la vînzare şi broccoli. Broccoli? Da, un fel de conopidă, dar mai fină. Cum o face? Păi, cu maioneză sau la cuptor, foarte bună la gust, plină de vitamine, de săruri minerale, se spune chiar că şi anti-cancerigenă. Şi pentru broccoli are clienţii ei, tot de la ambasade. Iar cînd domnii de la ambasade cumpără de la ea, mătuşa Elena le zîmbeşte frumos şi le spune thank you. A învăţat cîteva cuvinte englezeşti. Ca să se înţeleagă cu nora, englezoaica din Australia. Se înţelege bine cu nora, a învăţat şi ea cîteva cuvinte româneşti. Şi cînd nu dovedesc, amîndouă apelează la dicţionar.
Şi eu mă înţeleg bine cu mătuşa Elena. Sînt clientul ei. Îmi face o reducere de o mie de lei la fiecare cumpărătură.
Dacă aş cumpăra numai de la ea aş putea deveni milionar. Pînă una alta m-am şi învîrtit de o invitaţie la Jilava. Să-i văd grădina.
