Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi
Din 2018, de cînd a apărut, și pînă în prezent, Testul de relație al proiectului „In a Relationship”, dezvoltat de Fundația Friends for Friends alături de Avon și dedicat explorării primelor experiențe romantice ale adolescenților români, a fost completat de mai mult de 25.000 de tineri și a ajuns la încă 60.000 de adulți. Atunci, în 2018, n-am rezistat curiozității și mi-am făcut și eu testul. A reieșit că, deși amorul meu era entuziast și serios, ar trebui să am grijă la anumite nesiguranțe proprii și că ar trebui, poate, să mă informez despre diferitele tipuri de abuz sau de violență. Aveam, la momentul respectiv, o relație ușor abuzivă emoțional, lucru de care, în sinea mea, eram conștientă, dar pe care, pînă să fac testul, tot încercasem să-l ignor.
La fel cum mi-am dat seama că, în adolescență, am ignorat multe alte lucruri: abuzul fizic la care a fost supusă o colegă de liceu, despre care știam, dar în privința căruia n-am făcut nimic în afară de a oferi sfaturi, indiciile de abuz verbal și emoțional veniți dinspre alte prietene, modul cum tratam, cu lejeritate, discriminările asupra anumitor colegi sau ghosting-ul. Doar la capitolul educației sexuale, mulțumită Internetului, stăteam mai bine.
Nu-mi dădusem seama – sau nu mă mai gîndisem – la aceste lucruri pînă la proiectul „In a Relationship”. Început în urmă cu trei ani, după mai multe cercetări și ateliere, și în urma discuțiilor cu aproximativ 1500 de tineri, acesta s-a concretizat de curînd într-un caiet de lucru realizat de psihoterapeutele Silvia Guță și Andreea Găzdaru, sub titlul Relațiile adolescenților din România și ce ne spun ele despre noi. Bine de răsfoit nu doar de către tineri, ci și de părinți sau profesori. Căci relațiile adolescenților de azi nu sînt doar despre ei, ci și despre generațiile mai în vîrstă.
Violența nu e o normalitate
Dacă ne gîndim doar la faptul că 9 din 10 români au o atitudine favorabilă violenței asupra copiilor ori că își găsesc scuze care să justifice astfel de comportamente (conform unui raport al Fundației World Vision Romania), sau că 1 româncă din 10 este victima violenței domestice, începem să înțelegem. Generațiile sînt, inevitabil, legate între ele. Învățăm cum să ne purtăm în societate și cum să simțim de la părinții noștri. Însă, de multe ori, afirmă psihoterapeuta Andreea Găzdaru, tinerii români nu găsesc repere pozitive din care să învețe cum ar trebui să arate o relație sănătoasă. Nu mulți și-ar lua drept model pozitiv relația propriilor părinți (și cîți dintre dvs. ați spune că puteți face asta?). „Adolescenții văd cum se ceartă părinții lor, dar nu și cum se împacă, cum sînt soluționate conflictele”, spune psihoterapeuta. Observă, mai degrabă, gesturi și comportamente pasiv-agresive, pe care le imită, mai tîrziu, în relațiile lor.
Silvia Guță completează, arătînd că, în urma discuțiilor cu adolescenții, Romeo și Julieta a rămas un etalon romantic pentru tineri. Ieșind din sfera cărților din bibliografia școlară (care nu oferă multe modele pozitive de relații, dacă e să ne gîndim doar la episodul dintre Ion și Ana), două povești des menționate la ateliere au fost Fluturi, de Irina Binder, și seria Twilight, modele, însă, de relații nesănătoase, nerealiste.
Trebuie să discutăm ceva
Și sînt atîtea lucruri despre care nu se vorbește în familie. Ne lipsește, cum bine sublinia Andreea Găzdaru, o cultură a dialogului, a ascultării celuilalt, ne lipsesc discuțiile productive, cu argumente și contraargumente. Părinții nu vorbesc despre multe cu adolescenții. Intimitatea e încă un mare semn de întrebare. Rezistența față de educația sexuală e încă mare în România: nu discută despre contracepție și nici despre boli: asta deși, dacă ne uităm la țări precum Franța, unde fac cursuri obligatorii și se vorbește deschis despre sex, rata sarcinilor la mame minore e mult mai scăzută decît în România (unde au fost înregistrate 18.000 de mame adolescente doar în 2018), infirmînd anumite temeri parentale. Părinții nu le vorbesc adolescenților nici despre despre numeroasele forme de abuz – fizic, sexual, emoțional, financiar –, despre hărțuire sau despre revenge porn. Lucrurile sînt aici cu atît mai complicate cu cît nici nu avem o legislație clară în privința abuzului sau hărțuirilor. (Citiți doar despre cazurile de viol asupra minorilor încadrate de judecători drept act sexual consimțit, ca să vă înfiorați. Sau gîndiți-vă chiar că se întîmplă uneori, în cazul revenge porn, ca familia să nu sprijine victima, ci s-o învinovățească mai tare. O veste bună, însă: în urmă cu o lună, proiectul senatoarei USR Florina Presada privind pedepsirea pornografiei non-consensuale – revenge porn – a fost adoptat în unanimitate.)
Copilul nu e o continuare a părintelui, ci o oglindă, spune psihoterapeuta Andreea Găzdaru. Ce se poate face? „Să comunicăm, nu să ne certăm.” Și, în plus: să nu mai infantilizăm adolescenții, să nu mai încercăm să-i controlăm, ci să le oferim capacitatea de a lua decizii, să le cerem părerea, să-i întrebăm ce nevoi au.
Foto: Claudiu Popescu
