Războiul româno-român
„N-avem duşmani externi. Dar parcă ne războim într-una. Noi cu noi. Ne-a marcat atît de tare ce s-a întîmplat în decembrie 1989 încît, de atunci, nu mai reuşim să încheiem războiul cu noi înşine. S-a creat atunci o polarizare a societăţii româneşti care, într-o formă sau alta, persistă pînă în zilele noastre. Mai întîi au fost „feseniştii” şi „antifeseniştii”, apoi „neocomuniştii” şi „democraţii”. Au fost, la începutul anilor ’90, susţinătorii fervenţi ai lui Ion Iliescu (care scandau „Iliescu-apare, soarele răsare”) şi contestatarii săi („nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic”). Mineriadele au pus gaz pe foc, iar „noi muncim, nu gîndim” a sintetizat conflictul între intelectuali şi „oamenii muncii”. Asupra unui singur subiect părea să existe consens: integrarea europeană, decisă politic într-o întîlnire de la Snagov, la care au participat repezentanţii tuturor partidelor. Între timp, România a intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, dar dihonia s-a răspîndit în ţesutul social. Comentatorii spun că astăzi există o nouă polarizare politică, între susţinătorii şi adversarii lui Traian Băsescu, care s-a observat foarte acut în vara lui 2012.”, scrie Mircea Vasilescu în argumentul dosarului din Dilema veche de săptămîna aceasta.
Andrei Pleşu îi face o evocare lui Mihai Oroveanu.
Andrei Pippidi explică pe înţeles Numele străzilor din Bucureşti.
Vintilă Mihăilescu ia pulsul demonstraţiilor: Cine protestează?
Iulian Comanescu îşi aminteşte cum a fost în Prima zi a Revoluţiei.
Marius Chivu a citit Scorpionul Galben de Radu Ţuculescu.
„România a fost întotdeauna un sprijin, un avocat şi un aliat de nădejde”, spune, într-un interviu, Ion Hadârcă, preşedintele PLR din Republica Moldova.
Pagini de cultură. Interviuri. Reportaje.
Dilema veche. Îţi dă de gîndit.
