„Putem integra vîrstnicii ascultîndu-le mărturiile” - interviu cu antropologul Frédéric Balard
Frédéric Balard este membru al echipei Demografie şi Sănătate din Montpellier (Franţa) din 2003. Este Doctor în antropologie, cu teza „Cei mai vîrstnici dintre vîrstnici: o cultură vie la porţile morţii”.
Aţi publicat un articol numit : „Păstrarea identităţii la vîrste înaintate cu scopul de a îmbătrîni bine : între rezistenţă şi dezangajare”. Identitatea persoanei rămane neschimbată de-a lungul timpului sau putem vorbi de o identitate aparte a vîrstnicului ? Şi, întrucat aţi studiat indeaproape nonagenarii, se schimbă identitatea de-a lungul diferitelor etape ale îmbătrînirii ?
Am lucrat într-adevăr cu persoanele vîrstnice, în special cu nonagenarii şi centenarii, şi chiar dacă nu am vizat în mod special problematica identităţii, ea a apărut în cursul cercetărilor. Pentru a afla dacă identitatea rămîne aceeaşi de la începutul la sfîrşitul vieţii ar trebui să definim identitatea despre care vorbim. În ceea ce priveşte identitatea socială, ea se schimbă, dat fiind că avansăm pe parcursul vieţii, iar societatea ne transmite o imagine diferită a noastră în funcţie de statutul la care am ajuns în acest parcurs. În ceea ce priveşte imaginea asupra propriei persoane este ceva mai complicat. Persoanele pe care le-am întîlnit erau deţinătoarele unei identităţi culturale care avea sens mai ales în lumea de care aparţineau (majoritatea erau viticultori, agricultori). Deci încercau să îşi conserve această identitate pe toată durata vieţii. Dar ea este ameninţată de înaintarea in vîrstă. Există de asemenea o diferenţă între bărbaţi şi femei. Pentru bărbaţii acestei generaţii, identitatea este legată de muncă, de meseria pe care o fac pe tot parcursul vieţii, precum şi de rolul de cap al familiei. Acest rol este afectat de îmbătrînire din momentul în care nu-şi mai pot exercita profesia.
Claude Lévi Strauss, care a trăit pană la 100 de ani, spunea la 90 de ani că este o hologramă spartă. Referindu-se la propria sa identitate, el spunea că fusese divizat între persoana care fusese toată viaţa (un cercetător, un bărbat, un gînditor) şi Claude Lévi Strauss pe care îl vedea in faţa oglinzii (cineva în vîrstă, uzat). Astfel de oameni rămîn neschimbaţi în mintea lor, dar slăbiciunile corpului şi privirea celorlalţi fac dificilă suprapunerea corpului lor cu identitatea lor socială.
Chiar voiam să vă întreb dacă există o diferenţă atribuibilă vîrstei între identitatea percepută de noi înşine şi identitatea pe care societatea ne-o atribuie ?
Cred că există întotdeauna o diferenţă între identitatea pe care o revendicăm şi privirea celorlalti. Noi toţi, chiar şi cercetătorii, atunci cînd mergem să întîlnim persoane vîrstnice, le atribuim categorii în funcţie de vîrstă sau de patologie, categorii care pentru vîrstnici sînt pur şi simplu accidentale. În plus, persoanele cu care am lucrat eu au o reprezentare mentală diferită pentru îmbătrînire (un proces: "simt cum îmbătrînesc") faţă de bătrîneţe, ilustrată de imaginea bătrînului căruia nu trebuie să îi semeni. Spre exemplu, un domn îmi vorbea despre Casa sa de bătrîni spunînd "aici lucrurile s-au schimbat, internează oameni din ce în ce mai în vîrstă", în timp ce el însuşi avea 98 de ani. Pentru el, bătrîn era o persoană decrepită, în fotoliu rulant. De fapt, după mai multe interviuri ne putem da seama că vîrstnic este mereu altcineva, niciodată propria persoană. Identitatea vîrstnicului pentru cei cu care m-am întîlnit era aceea a cuiva inutil, care nu mai este ascultat, care este dependent şi la mila celorlalţi, care nu mai poate sa meargă. Respondenţii mei se fereau sa corespundă acestei viziuni.
Spunem adesea că trăim într-o cultură a tinereţii (cu tot ceea ce derivă de aici: cultura corpului, chirurgia estetică etc.), dar numărul de persoane de vîrsta a treia şi a patra este în creştere. Este vorba de un paradox al societăţii noastre ?
În 1950 erau 200 de centenari, astăzi sînt 17.000. În 1950 existau 3.000 de persoane cu vîrste peste 90 de ani, astăzi există 550.000. Chiar ne aflăm în faţa unei explozii demografice a numărului de persoane vîrstnice şi, în pofida acestui fapt, avem acest cult al tinereţii: "trebuie sa îmbătrînim tineri". Pentru persoanele pe care le-am interogat însă nu există într-atît conştiinţa aspectului fizic cît a faptului că este imperativ să ramînă persoane valabile, nu persoane depăşite sau inutile.
În titlul tezei de doctorat aţi folosit sintagma „o cultură vie la porţile morţii”: există loc şi pentru dragoste în această cultură vie? Şi ce fel de dragoste?
Printre respondenţii mei, existau multe persoane văduve şi persista iubirea pentru fiinţa dispărută. Îmi amintesc de un domn care îmi spunea: „soţia mea îmi lipseşte mult, dar sînt cu ea în fiecare noapte”. Se comporta aproape ca şi cînd soţia sa ar fi fost încă vie: spre exemplu îi păstra locul în pat, deşi ea murise de cîţiva ani de zile. Există, aşadar, o dragoste pentru fiinţa disparută. Apoi, în sînul cuplurilor pe care am avut ocazia să le întîlnesc, cred că dragostea se transformă de-a lungul timpului. Se transformă într-o formă de complicitate profundă şi în obişnuinţa de a fi împărtăşit totul cu celălalt, uneori pe parcursul a 70 de ani de viaţă comună. Apoi există şi sexualitatea: am facut un interviu cu un domn care la întrebarea mea "ce vă lipseşte cel mai mult ?" a răspuns literalmente "sexul". Era poate o formă de provocare din partea sa, dar nu cred. Cred că actul sexual îi lipsea cu adevărat, deşi avea 95 de ani. La bărbaţi persistă această dorinţă de a seduce. Poate că şi la femei, doar că, fiind bărbat, n-au îndrăznit să îmi povestească.
Cum a evoluat de-a lungul istoriei felul în care societatea valorizează vîrstnicii? Unde ne aflăm astăzi? Ar trebui să ne aşteptăm la o nouă schimbare?
Există o carte care se numeşte exact Imaginea persoanelor vîrstnice de-a lungul istoriei scrisă de Philippe Albou, care arată faptul că există o oscilaţie între latura pozitivă a vîrstnicului înţelept, deţinător al cunoaşterii şi al puterii şi latura negativă a batrînului decrepit, a bătrînului răutacios sau a cotoroanţei. De-a lungul istoriei se trece de la o latură la cealaltă. Mai recent, deoarece grupul de persoane vîrstnice este foarte numeros, aproape un grup de presiune, imaginea vîrstnicului a fost adusă la zi: vedem şi în campaniile publicitare seniori care fac sport, care sînt activi, deci putem spune că există o revalorizare a imaginii vîrstnicului, însă fără a exista cu adevărat o valorizare a vîrstelor foarte avansate. Probabil că astăzi există două categorii: persoanele care s-au pensionat, dar care au încă o apariţie tinerească şi un mod de viaţă activ, şi cei foarte vîrstnici, care nu prea sînt mediatizaţi deoarece, într-un fel, bătrîneţea sperie.
În plus, persoanele vîrstnice, faţă de predecesorii lor, au dificultăţi în a-şi transmite cunoaşterea. Este renumită fraza pronunţată de Amadou Hampaté Bâ: "cînd un bătrîn moare, de fapt o bibliotecă arde". Atunci exista o transmitere orală a ştiinţei de la cel bătrîn la cel tînăr. Astăzi avem Google. Tinerii nu îi mai ascultă pe vîrstnici: "am Internet, am cărţi". Aşadar, vîrstnicii riscă să fie marginalizaţi de societate.
Asta mă aduce la ultima întrebare. Este Anul European al Îmbătrînirii Active şi al Solidarităţii între Generaţii. Au vîrstnicii nevoie de programe de integrare socială? Ce credeţi că ar trebui să facă societatea?
E o întrebare bună. Ar trebui să ştim mai întîi ce îşi doresc ei în această societate. Persoanele vîrstnice pe care le-am întîlnit îmi spuneau adesea: "astăzi totul s-a schimbat", ceea ce înseamnă că nu se mai recunosc în lumea în care trăiesc. Aceasta este una dintre fragilităţile identitare ale persoanelor vîrstnice pentru că valorile lor, raporturile lor cu lumea s-au schimbat şi, drept consecinţă, ele nu îşi mai găsesc locul în societate. Principalele valori ale celor pe care i-am cunoscut erau centrate pe muncă şi familie. Acum, cînd ei nu mai muncesc, mediul muncii s-a schimbat. Familia de asemenea: nepoţii sînt divorţaţi sau trăiesc în familii recompuse. Cum am putea să le dăm din nou un sens şi să facem în aşa fel încît să-şi regăsească locul? Din punctul meu de vedere principala şansă pe care le-am putea-o acorda este dreptul la cuvînt, răgazul în care să se poata exprima. De exemplu, un site internet în care să publicăm interviuri cu vîrstnici care ar putea spune "pe timpul meu, lucrurile se întîmplau aşa, în munca mea, făceam lucrurile aşa, apoi totul s-a schimbat". Putem integra vîrstnicii ascultîndu-le mărturiile: au fost martorii unor evenimente pe care noi nu le-am cunoscut. Ei sînt memoria trecutului.
Interviu apărut şi pe blogul personal al autoarei.
Olivia Sgarbură este doctor în ştiinţe medicale şi scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Jocul orb (2010).
