Psihoterapia. Sau despre frumusețea vindecării
Nu este foarte ușor să scrii despre psihoterapie din perspectiva unui pacient. Pe de o parte, motivele pentru care ajungi să faci psihoterapie sînt personale. Ceea ce înseamnă fie intime, fie irelevante, dată fiind particularitatea lor. Pe de altă parte, se impune o anumită precauție, din moment ce scrii din poziția unui nespecialist, mai ales dată fiind sensibilitatea subiectului. Afecțiunile și vindecarea sufletului sînt o chestiune mult mai sensibilă decît orice alt domeniu al vieții noastre. De aceea, în continuare, îmi voi impune limite în ambele direcții, cu riscul de a fi vag în ceea ce privește problemele personale care m-au adus în fotoliul terapeutului, și cu rugămintea către cititor de a fi precaut și critic în ceea ce privește concluziile mele generale despre psihoterapie.
Am ajuns să fac psihoterapie pentru prima oară în viață la vîrsta de 37 de ani, la aproape un an de la divorțul care a încheiat o căsnicie de aproape 16 ani. M-am căsătorit la 20 de ani, foarte devreme după standardele zilelor noastre, și am devenit foarte curînd după aceea tată al unui băiat, acum adolescent. Un astfel de traseu de viață a adus cu sine multe momente în care aș fi putut apela la psihoterapie, dar felul meu de a fi, optimist și încrezător în propriile resurse, m-a făcut să insist să îmi rezolv singur problemele. Ceea ce, firește, nu putea funcționa la nesfîrșit. De aceea, în ziua în care am realizat că tot ce construisem prin lecturi și experiență în toți acești ani se prăbușește în jurul și în interiorul meu, am simțit foarte acut că am nevoie de ajutor.
Ar fi greu să spun exact ce anume a determinat acest colaps. Dar dacă ar fi să încerc, aș spune că a trebuit să mă confrunt cu mai mare teamă a mea, o teamă care m-a urmărit toată viața, încă din copilărie. Și de care am fugit în tot acest timp, dar ca orice lucru de care fugi, el îți și dictează locurile în care te poți ascunde, îți dictează drumul pe care trebuie să mergi pentru a evita confruntarea. Drum care, mai devreme sau mai tîrziu, te va duce în fața “monstrului”, ca în toate filmele “horror”, bune sau proaste. Și această teamă a mea a fost că oamenii din jurul meu suferă. O teamă cu două fețe, cognitivă și afectivă: neadevărul și durerea. Iar teama a generat două tipuri de preocupări care să mă ajute să “alin” suferința oamenilor și a mea, pe plan intelectual și profesional.
Intelectual, am fost permanent preocupat de a înțelege ce este cu noi și lumea în care trăim, ca apoi să îi pot ajuta pe alții în acest sens. Ca absolvent de Fizică, al unui master de Filosofie și, de asemeni, cu multe lecturi de teologie și domenii conexe, am fost urmărit de teama că există argumente contra propriei mele viziuni asupra lumii, și de slăbiciunea propriilor mele argumente. Ceea ce, firește, m-a împins în a căuta versiuni din ce în ce mai bune, mai tari, ale propriilor mele argumente și cele mai bune contra-argumente. O atitudine sănătoasă dar care, repet, venea totuși dintr-o teamă, o nevroză.
Profesional, am renunțat repede la cariera de fizician pentru una de programator. În România anilor 2003-2004, perspectivele nu erau chiar așa bune pentru mine ca cercetător, și deja aveam o familie. Am căutat permanent să mă dezvolt în carieră prin tot felul de proiecte personale, lecturi care să mă țină la zi, ca într-un final să devin chiar antreprenor IT. Ceea ce m-a ajutat să îmi asigur o situație financiară destul de bună pentru a putea susține nu numai propria familie, dar să îmi ajut și părinții și ceilalți frați. Un efort care mi-a consumat multe resurse, cu perioade lungi de epuizare (sau “burn-out”, cum mai este cunoscut), și apoi cu revenirea la statutul mai puțin solicitant de angajat al unei companii. La fel ca în planul intelectual, teama care m-a împins pe acest drum mi-a adus multe beneficii și satisfacții, dar, într-un final un preț trebuia plătit.
În scurta, dar foarte intensa perioadă cît am făcut terapie, mi-am folosit toate cunoștințele acumulate în acest timp, cu precădere cele intelectuale. A fost un moment de destructurare și punere la loc. Dacă mi se permite analogia, Damien Rice, un compozitor și cîntăreț Irlandez, vorbește într-un interviu despre un astfel de moment ca de o spargere în bucăți a sufletului urmată de o recompunere. Deși un moment de criză, cel mai probabil așa-numita “criză a vîrstei de mijloc”, în condițiile unei angajări totale în proces, rezultatul nu poate fi altfel decît benefic. Jung vorbește, într-un scurt text despre căsătorie, despre acest moment de criză ca fiind “amiaza vieții”. Acel moment în care “instinctele”, temerile de care vorbeam mai sus, sînt înlocuite de alegeri conștiente. În mod comun, criza vîrstei de mijloc este asociată cu o lipsă de sens. Poate fi și asta, dar numai fiindcă ești încă prins undeva între etaje, între două lumi. Îți dai seama că trebuie să pleci de unde ești, dar nu știi unde, fiindcă nu vezi altceva.
Și aici psihoterapia poate ajuta cel mai mult. Îți poate deschide perspective nebănuite pînă atunci, tocmai fiindcă pune în discuție nu ceea ce vezi sau faci, ci aparatul psihic, eul intim, care vede și acționează. Și astfel poate aduce dimensiunea libertății și a autenticității din acel “a fi tu însuți”. Fiecare ședință de terapie a adus cu sine un plus de înțelegere în ceea ce privește funcționarea mea ca persoană și a celor din jurul meu, mai mult sau mai puțin implicați în și afectați de suferința mea.
O primă astfel de “lecție”, și poate cea mai importantă, a fost aceasta: durerea pe care o simt în relație cu alți oameni nu este numai durerea mea și nu sînt singurul responsabil pentru ea. Pentru mine, a fost efectiv o eliberare, sub două aspecte. Primul, eliberarea de responsabilitatea de a “salva”, lucru de care am suferit toată viața. Nu toți oamenii suferă de acest impuls, dar aici intervine al doilea aspect al eliberării. Durerea pe care o simțim în prezența cuiva, care se poate manifesta fie ca disconfort, fie ca atracție, inclusiv îndrăgostirea, ne semnalizează ceva despre emoționalitatea celeilalte persoane. Este un mijloc de a accesa partea ascunsă a aisbergului celuilalt, tot ceea ce nu ni se spune verbal, o formă de comunicare, deci. Fiind atenți la răspunsul nostru emoțional, învățăm lucruri și despre cei din jurul nostru. Se deschid, astfel, o mulțime de posibilități de a relaționa cu ceilalți, firești, autentice, datorate înțelegerii că toți oamenii au vulnerabilități, dar și resurse, care se manifestă în moduri diferite de ale noastre. Diferite, dar nu infinit de diverse. Există o anumită predictibilitate în acest sens, lucru foarte bine teoretizat de Jung în ale sale arhetipuri ale personalității.
O a două lecție importantă este aceea de a fi simultan critic și îngăduitor cu mine, și de a găsi un echilibru între cele două atitudini. Psihoterapia este, prin excelență, mediul în care găsim înțelegere și compasiune. Lucru deosebit de benefic mai ales pentru cei care suferă de un exces de autocritică și învinovățire, care pot merge pînă la paralizarea unor aspecte importante ale vieții. Dar este greu, dacă nu chiar imposibil, să crești ca persoană dacă ai numai înțelegere față de sine, fără o autocritică compensatorie. Învățînd felul în care durerile și resursele fiecăruia se manifestă în mod diferit în diferite persoane, putem astfel recunoaște punctele în care putem fi îngăduitori sau critici atît față de noi înșine, cît și față de ceilalți. Putem, astfel, spune „Înțeleg ce simți!”, dar și “Am nevoie să înțelegi ce simt eu!”. Poate singura posibilitate de a echilibra o relație, de orice natură, atunci cînd ambii parteneri sînt dispuși să facă eforturi în acest sens. Fiindcă e nevoie de un efort susținut, pînă devine obișnuință.
În sfîrșit, o a treia lecție a fost acceptarea firescului tuturor emoțiilor prin care pot trece. De la bucurie, tristețe, și pînă la furie, toate sînt expresia unei nevoi sau a unei dureri. Și față de toate trebuie să fiu înțelegător și critic, să le accept, ca firești, dar să înțeleg cum de am ajuns în acea stare și unde mă duce, ce tip de comportament îmi determină și dacă este sănătos sau nu. Ceea ce mi-a permis să previn ca bucuria să se transforme în entuziasm iluzoriu, tristețea în momente depresive, sau furia în agresivitate gratuită.
Identificarea unui psihoterapeut potrivit fiecăruia este, desigur, primul pas important. Dar mai importantă găsesc conștientizarea faptului că avem nevoie de ajutor. Tocmai această conștientizare, fiindcă este o preocupare sinceră și angajată față de sine, va aduce cu ea și deschiderea sufletească și precauția, ambele la fel de necesare. Lecturile personale ajută și ele mult, mai ales în asimilarea limbajului specific psihologiei și a metodelor sale de analiză, uneori diferite de concepțiile comune cu care sîntem obișnuiți. În sfîrșit, consider importantă integrarea elementelor de psihologie cu alte perspective asupra lumii, cum sînt filosofia, religia, și chiar politica. Deși, aparent, o știință tînără, psihologia vine firesc în continuarea unor tradiții filosofice și spirituale foarte vechi, dar ajustată la sensibilitatea și necesitățile omului modern.
Cristian Pascu este dezvoltator software.
Foto: flickr
