Proiecţie şi dezbatere „Prietenul meu Ivan Lapșin“

Joi, 26 februarie 2015, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC rulează filmul Prietenul meu Ivan Lapșin (URSS 1984, realizat de Alexei Gherman), în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Georgiana Madin și Raluca Durbacă.

“O declaraţie de dragoste faţă de oamenii cu care am locuit acum 50 de ani, la distanţă de cinci minute de aici”, Prietenul meu Ivan Lapşin (r. Alexei Gherman, 1984) reconstituie, printr-o serie de întîmplări anecdotice bazate pe fapte din realitate şi pe povestirile cu detectivi ale lui Iuri Gherman, atmosfera traiului comunal sovietic dintr-un orăşel de provincie, în anul 1935. Naratorul-copil, cu care regizorul Alexei Gherman se identifică în mod voit, prezintă în rama color a filmului evenimentele ce vor urma ca pe o învălmăşeală de amintiri – de acum neclare, în care el însuşi devine un personaj incidental, strict observator. Povestirea îi menţionează foarte puţin pe narator şi pe tatăl acestuia, medicul Zanadvorov, și pe ofiţerul NKVD Ivan “Pinkerton” Lapşin (Andrei Boltnev) şi pe amicii Okoşkin (Alexei Jarkov) şi Hanin (Andrei Mironov), triunghi animat de sosirea în oraş a unei trupe de actori pentru o reprezentaţie cu specific proletar; cu această trupă soseşte Nataşa (Nina Ruslanova), în relaţie cu care personajele masculine capătă mai mult contur şi relief dramatic.

Despre Ivan Lapşin aflăm că a devenit ofiţer în timpul Războiului Civil, luptînd de partea Armatei Roşii; de atunci datează principalul lucru care îl motivează, şi anume obsesia lui pentru banda de hoţi şi de traficanţi de carne vie a lui Soloviov. E de menţionat că personajul Lapşin vine ca un punct cronologic pe harta anti-eroilor lui Gherman (un răspuns la eroii făuriţi de realismul socialist), trecuţi prin toate ororile istoriei – de la Războiul Civil, la Bătălia de la Stalingrad, la Complotul Doctorilor. În rest, deşi titular al acţiunii, e destul de opac şi de stoic şi invită mai puţin la vizionare decît bufonul Hanin; însă face legea în oraş şi în vieţile celor din jur, promiţînd mereu că va „curăţa pămîntul de scursuri şi va planta o livadă în loc” – o aluzie amară la idealurile utopice ale stalinismului, a căror hidoşenie se reliefează privitorului în contrapunct cu istoria care urmează. Deşi intenţiile lui Gherman nu sînt evidente prin plasa optimistă care înfăşoară personajele, se pare că actorul Andrei Boltnev a fost ales pentru Lapşin tocmai datorită unei impresii de condamnare iminentă degajată de acesta; cu toate că în film nu abuzează de poziţia lui, sugestia e că acesta e profilul-robot al agenţilor Marii Epurări. Alegerea lui Boltnev în sine e un fapt neobişnuit la Gherman, tentat să pună la lucru în roluri tragice actori de comedii muzicale precum Andrei Mironov – a cărui tentativă de suicid e aici atît de şocantă, că trece drept farsă – sau Iuri Nikulin – ridicat la rang de maior taciturn înDouăzeci de zile fără război (r. Alexei Gherman, 1977).

Schema narativă trasată mai sus e însă minimală şi secundară mizei filmului şi, la fel ca în filmele ulterioare realizate de Gherman (şi ele trase în alb-negru puternic contrastant), se extrage destul de dificil din înşiruirea difuză de secvenţe şi personaje. Parte asemănător unui jurnal ficţionalizat, parte unui documentar observaţional, stilul predomină în faţa coerenţei narative şi invită spectatorul la o citire preponderent oblică a acţiunii; mişcarea anxioasă a camerei favorizează o impresie vaporoasă, incertă, imposibil de cuprins în totalitate despre ceea trece prin faţa ochilor, asemenea amintirilor. De altfel, multe predicate narative nici nu caută o finalitate clară, ci se află acolo ca un suport pentru rătăcirea neîncetată a camerei printre chipuri şi gesturi. Spaţiul locuinţei comunale, în care se ciocnesc constant cei şase locuitori certîndu-se cu bătrîna Patricheievna de la zahăr, accentuează impresia de claustrare şi de înghesuială impusă de noua ideologie. Frecvent, în acelaşi cadru au loc transformări de la unghi subiectiv la cadru general, mişcări coregrafice între actori şi intrări bruşte în cadru făcute pentru a deruta (unii critici numesc deruta lui Gherman „hiperrealism”), pentru a pune văluri între percepţie şi acţiunea concretă. Cînd camera se opreşte ocazional pe un personaj, scoate la iveală tăceri tulburătoare cu rol de premoniţie – ca atunci cînd, aflat într-unul dintre multele lui impasuri ascunse, Lapşin caută, privind încordat în cameră, o confirmare.

Lipsit de conflict în sensul convenţional, ritmat de întîmplări mărunte, fără ecou, de dialoguri franjurate al căror potenţial umoristic e subminat doar de cunoaşterea a ceea ce urmează, şi, din punct de vedere tonal, mai optimist în aparenţă decît toate filmele lui Gherman la un loc – măcar aici nu ninge şi nu e noapte în permanenţă, Prietenul meu Ivan Lapşin a fost pus la raft la scurt timp după lansarea lui în 1984. Motivul autorităţilor a fost că, deşi aflat în ajunul Marii Epurări lansate de Stalin, anul 1935 a fost totuşi un an bun – poate ultimul în care o Nataşă mai putea visa la superproducţia de şampanie şi primul în care îi putea cere fără remuşcări lui Lapşin o arestare – şi că acest film murdăreşte amintirea lui. Într-adevăr, nu e uşor să asişti la optimismul exacerbat al unor personaje despre care ştii că vor fi anulate, cum nu poţi urmări liniştit căderea unor mituri istorice adînc imprimate în memoria poporului; însă despre demitizarea perioadei sovietice e, în mare parte, filmografia lui Gherman compusă din cinci filme şi jumătate: una făcută fără anestezic, dar cu multe poante.