Prima zi, partea a doua
Dragă Lizișor,
Dădeam să plec din București și ce să vezi? Din tramvaiul 21 coboară un flăcău ușor toropit, îmbrăcat în niște straie populare pe care nu le-am identificat exact - pălărie, ilic albastru (în Ardeal îi zice laibăr), ie și cioareci. Avea un rucsac în spinare, da' ăsta nu se pune. Am zîmbit cît pentru șapte: TIFF-ul de anul ăsta începe aducîndu-mi aminte de cel din 2004.
Băncile tricolore precum cea care apare în spotul de-atunci au dispărut de multicel din Cluj, dar în schimb s-a învrednicit cineva să spoiască cinematograful Victoria. Dus e albastrul ăla scorojit, i-a luat locul un gri elvețian de neutru. Încă se mai lucrează înăuntru (sus sînt niște scaune în țiplă), iar nevoia de reglaj fin se cam simte - o fi, poate, din cauza cafenelei apărute în incintă, a cărei muzică acoperă cînd și cînd proiecția.
Iar asta ustură cînd proiectezi
, filmul apucatului ăla de Werner Herzog. Știi cum probezi un regizor mare - ori de cîte ori îi vezi filmele, ele își păstrează intacte îndrăzneala și puterea de a te zdruncina nițel. Apropo, cine pretinde că-l înțelege din prima pe Herzog minte: m-am uitat și-acum ca prostul la purceii care continuau să sugă de la scroafa moartă și nu pot pretinde că sînt sigur ce-a vrut să spună poetul.
Explicații necesare celor care n-au văzut filmul (și o rugăminte - să facă bine să-l vadă): toate personajele suferă de nanism, și nu numai. Rămase la sanatoriu în grija unui singur și nefericit supraveghetor, le-apucă amocul. "Cînd ne comportăm bine nu observă nimeni, cînd ne comportăm rău nimeni nu uită", spune unul dintre răzvrătiți.
E un film cum numai în Germania lui 1970 s-ar fi putut face: radical, scandalos, imposibil de uitat. Are și umor (bătaia cu frișcă e, aici, una cu macaroane), și blasfemie - o maimuță crucificată -, și momente de neașteptată gingășie: "Se poate gîndi la Rai gîndacul țintuit în insectar?", întreabă cineva.
Ba chiar s-ar putea gîndi, dacă supraviețuiește Apocalipsei nucleare despre care tratează Dublu Hitchcock (Double take), al lui Johan Grimonprez. Am ratat din cauza lui Venus neagră și, sincer, îmi cam pare rău.
Grimnoprez amestecă prea multe într-un singur film pentru gustul meu. Reverențe lui Hitch, secvențe de documentar cu o dublură a regizorului ajunsă la bătrînețe, reinterpretarea unei povești a lui Borges, o scurtă istorie a războiului rece, reclame din anii '50 la cafea solubilă. Mai pune și cîteva înjurături la adresa televiziunii "care ne tîmpește, tu!" și e ca și cum mi-ai fi servit dis-de-dimineață lapte, ciorbă, pîrjoale, stridii și merdenele. Hitch, firește, e adorabil, dar orice fan cu temele făcute știe povestea McGuffin-ului, iar felul în care e ea repusă în context nu mă convinge.
Despre război e vorba și în Lacrimi în Gaza (2010, r. Vibeke Løkkeberg), un documentar norvegian despre conflictul dintre Israel și palestinieni. Titlul pare să spună totul. Aș! Știrile pe tema asta tind să formeze o muzică monotonă și tare obositoare: de-atîta zgomot riști să nu mai auzi o fată de 11 ani care povestește pe un ton egal și matur felul crunt în care a rămas orfană. Cînd nu s-a mai putut stăpîni și-a început să plîngă mi-a venit să fug din sală.
Să-ți mai povestesc de fătuca de vreo șapte ani care-l minte la urgență pe fratele mai mic (făcut zob) că uite-acuși se duce după mama? De femeia care, în casa care s-a prăbușit într-o rînă și are o ditamai gaura în acoperiș, mătură podeaua? Ai impresia că știi ce te-așteaptă la un film dintr-ăsta. Te-așteaptă iaduri despre care nu știai că există și unele ceva mai familiare: cine, spune-mi tu, poate chicoti aproape-ntruna la un astfel de film? Vecinele mele de rînd!
Nu-i vorbă, bube i-am găsit și lui: directețea scenelor de la urgență, de pildă, e șubrezită de cîteva tablouri mult prea studiate ca să fie cu adevărat emoționante. Filmul e asumat unilateral, deși perspectiva e totuși folositoare: vezi cu groază cum se radicalizează puștanii de școală primară. Iar scena care te nenorocește înfășișează nu unul, nu doi, ci trei copilandri. Primul are un glonț în piept. Al doilea - două. Al treilea a fost împușcat de-aproape, în moalele capului. Nu știu ce- să fac cu imaginea asta, dar de scăpat de ea, nici pomeneală!
