Prima zi - interviu cu Mihai CHIRILOV

Dragă Lizişor,

M-ai rugat să-ţi scriu de la Cluj, ca să-ţi poţi roade competent unghiile de ciudă. Cu mare plăcere: what are friends for? M-ai stîrnit în aşa hal încît, iacătă, îţi scriu deja din Bucureşti, cu bagajele nefăcute.

Al zecelea an de TIFF, deci: o "amplă manifestare culturală în inima Transilvaniei", cum ar spune persoanele pasionate de majuscule (Filmul! Arta! Viaţa!). Le-aş duce astăzi la un vintage Herzog, "Şi piticii au început de mici"- îl ştii, ăla în care protagoniştii nu sunt mai înalţi de un metru şi jumătate şi în care sînt puşi pe toate relele din lume. Eu cu el o să încep şi am de gînd s-o ţin tot aşa, gaia-maţu, cale de zece zile - filme violent originale, afurisite şi ale naibii. Să ne fie de bine!

Pînă una-alta, am stat de vorbă cu tartorul-şef, cetăţeanul Mihai Chirilov. Sînt mai bine de două sute de filme în festival, aşa că de vreo cîteva jaloane are oricine nevoie.

TIFF-ul are o reputație de festival care nu te menajează sub nici o formă. Care film te aștepți să provoace șocul major de anul ăsta?
Cred că, în nouă ani de TIFF, publicul clujean s-a călit. Epoca leșinurilor din timpul proiecțiilor a trecut. Nu știu ce i-ar mai putea provoca, azi, un șoc major – și spun asta în deplină cunoștință de cauză. Au existat filme deranjante la edițiile anterioare la care am simțit nevoia să-i pun în gardă pe spectatori. Ei bine, după terifiantul Cargo 200 al lui Alexei Balabanov, cineva mi-a spus că se aștepta la ceva mai tare. La fel, după Shortbus, despre care altcineva mi-a zis că ar fi fost prea soft. Sincer vorbind, m-am cam speriat. Dacă și filmele astea erau inofensive... Revenind însă la ediția a zecea: există cîteva filme cu potențial șocant, pe care le-am marcat cu asterisc în broșura festivalului. Printre ele, mexicanul An bisect, danezul Nu e dracul atît de negru și documentarul norvegian Lacrimi în Gaza. Acesta din urmă m-a făcut praf.

În fiecare an recomanzi în AperiTIFF, gazeta festivalului, un singur film. Ce e de neratat anul ăsta? De ce?
Viața peștilor. Este filmul meu favorit de anul trecut (poziție pe care și-o dispută cu Copie conformă, prezentat și acesta la Cluj). E regizat de tînărul chilian Matias Bize, autor a trei filme pe care le-am arătat deja la TIFF, în prezența autorului, și e o poveste de dragoste care-ți merge direct la suflet. Simplă și devastatoare. La Veneția, unde l-am văzut anul trecut, am plîns cu sughițuri. În spatele meu, echipa filmului plîngea așijderea. Ceva îmi spune însă că trebuie să fii trecut de 30 de ani pentru ca filmul ăsta să aibă impactul maxim.

Nu poți, din rațiuni evidente, să faci aprecieri asupra filmelor din competiție. Forțez, totuși, un pic: de la care proiecție n-ar trebui să lipsesc?
De la nici unul. La urma urmei, nu sînt decît 12 titluri în competiție. Cum însă nu-mi place să mă ascund după deget, voi nominaliza filmul indian Proiectul fără titlu al lui Khartik Krishnan. Este, incontestabil, OZN-ul acestei selecții competitive, un film imposibil de catalogat, făcut în regim de gherilă, cu bani puțini și uriașă imaginație, un film în film și, nu în ultimul rînd, un veritabil meta-film. Ai mai pomenit erou de film (în film) care să dispară la masa de montaj din materialul filmat, lăsînd producția în aer? Acum că mi-ai forțat mîna, o să pîndesc dacă lipsești cumva de la proiecție.

Patru ore și jumătate de Mistere ale Lisabonei (Raúl Ruiz). O proiecție doar pentru cei antrenați sau speri la un public mai larg?
General vorbind, sper ca fiecare film să aibă parte de publicul pe care îl merită. În ce privește Misterele Lisabonei, capodopera incontestabilă a acestei ediții, pierderea va fi a celor care judecă filmele după durată. E o ocazie unică de a vedea acest film pe un ecran mare, în condiții tehnice impecabile, pe care nici un cinefil nu trebuie s-o rateze. Cît despre publicul larg, voi spune doar că filmul ăsta a fost distribuit în Franța în cinematografe, cu un considerabil succes de box-office – așadar, nu mi se pare deplasat să anticipez o sală plină, date fiind sofisticata poveste de epocă, plină de răsturnări de situație, și rafinamentul imaginii.

Un singur rus, deși unul zdravăn, am găsit în programele paralele - pe Alexei Balabanov. De ce?
Filmul rusesc a cunoscut zile mai bune. Nimic din ce am văzut nu mi s-a părut suficient de puternic pentru a-l include în selecție. Nici măcar o comedie romantică de calibrul Zazei, care a închis anul trecut, cu un succes fantastic, proiecțiile din Piața Unirii. Fochistul lui Balabanov este, probabil, cel mai bun și mai țăcănit film rusesc recent. Nimeni nu pune mai apăsat degetul pe rana supurîndă a unei societăți cum o face Balabanov, mixînd schizofrenic comedia neagră cu nuditatea dezinvoltă, manifestările extreme de violență și muzica ruptă, parcă, din alt film. Să nu uităm însă de O sîmbătă obișnuită, celălalt film rusesc de la TIFF, inclus în competiție. Travaliul de imagine al lui Oleg Mutu la acest film despre imposibilitatea de a părăsi Cernobîlul lovit de explozie mi se pare absolut remarcabil.

Ce-ai fi vrut să incluzi în selecție (mă gîndesc la toate secțiunile) și n-ai reușit?
Melancholia lui Lars von Trier. E cel mai neobișnuit film din cariera regizorului danez. Fără pumni în stomac, fără sadism la vedere, fără teribilismele lui adorabile. Mi s-ar fi părut ideal pentru închiderea TIFF-ului. O dată pentru că e un film despre sfîrșitul lumii, și apoi, pentru că vorbește, fără a-ți băga degetele în ochi, despre dificultatea – omenească, pînă la urmă – de a accepta cele din lucruri importante ale vieții: fericirea și moartea. N-a fost să fie...

"Focus Norvegia" duce mai departe povestea veche de dragoste a TIFF-ului cu cinematografia scandinavă (Nord și Noi albinosul sînt printre cîștigătorii trofeului). Ce-ar fi obligatoriu în secțiunea asta?
Alături de Lacrimi în Gaza, pe care l-am amintit deja, două alte filme: Nokas, o reconstituire cu sînge rece a unui jaf armat asupra unei bănci, Cumplit de fericită, recent premiat la Sundance.

Am văzut, în anii din urmă, filme excelente în secțiunea, acum defunctă, Doc'n'roll (Shine a Light sau Lou Reed's Berlin, de pildă). De ce ați renunțat la ea?
Documentarul muzical e un gen foarte atractiv, într-adevăr. Problema e că nu în fiecare an se fac filme de acest gen demne de băgat în seamă ca să justifice continuitatea acestei secțiuni. Am preferat, așadar, să extindem aria de acoperire a programului dedicat documentarelor, rebotezîndu-l What's Up, Doc? și diversificînd oferta.

A apărut, în schimb, o secțiune nouă - Tinerețe irosită. Despre ce fel de filme vorbim?
E vorba de filme care fac portretul adolescentului crizat de pretutindeni, din Polonia pînă-n Taiwan, din Bulgaria pînă-n Australia, din Serbia pînă-n India... Mi s-a părut interesantă această viziune caleidoscopică, extrem de realistă, uneori foarte dură, asupra acelui moment din viață în care trebuie să faci, vrînd-nevrînd, pasul către maturitate. Desigur, tinerii din filmele acestei secțiuni nu ies bine: cu toții cad victime societății și convențiilor sociale, tehnologiei alienante, rivalităților adolescentine și propriilor pulsiuni criminale sau autodistructive. Probabil că filmul Picco, inclus în această secțiune, va provoca multe controverse. Ultima jumătate de oră e de-o cruzime amuțitoare.

În "prelungirea" de la Sibiu a festivalului rulează două filme mute: Moartea obosită (a lui Fritz Lang) și Omul cu camera de filmat, de Dziga Vertov. Mi se pare mie sau în programul de la Cluj n-au fost incluse? Dacă da, de ce?
Decizia ține de o strategie pe termen lung care are ca scop individualizarea festivalului sibian, cu un profil aparte, axat pe relația dintre film și celelalte arte. Ediția TIFF-ului de la Sibiu din acest an e un soi de episod pilot al viitorului festival – drept care, alături de cele două filme mute mixate cu muzică de care ai amintit, la Sibiu se vor mai putea vedea filme cu și despre muzică, dans, teatru, literatură și arte plastice. De neratat, la Sibiu, sînt documentarul despre trupa The Doors, Strania poveste a lui Jim Morrison, muzicalul american cu parfum nouvelle-vaguist Guy and Madeline pe o bancă în parc, inclasabilul documentar regizat de celebrul graffiti artist Banksy, Ieșirea prin magazinul de suveniruri, și ultima creație a reputatului coregraf Angelin Preljocaj, Albă ca Zăpada, pe muzică de Mahler și costume de Gaultier.

Spuneai într-o conferință de presă că n-ai avut prea multe filme românești din care să alegi pentru această ediție. Unde e buba?
Am zis altceva la conferința de presă: că era practic imposibil ca 2011 să bată oferta de lux a lui 2010 (Autobiografia..., Aurora, Marți, după Crăciun, Medalia de onoare, Felicia, înainte de toate etc...), dar că, totuși, Zilele filmului românesc de la ediția curentă a TIFF-ului vor include 11 lungmetraje și 15 scurtmetraje, ceea ce reprezintă un număr destul de însemnat.

TIFF-ul a funcționat foarte bine ca o rampă a Noului Cinema Românesc. Încotro crezi că se va duce industria autohtonă? Ce am putea realist aștepta după vîrfurile Puiu-Mungiu-Porumboiu?
Nu știu încotro se îndreaptă industria autohtonă, cu siguranță însă nu într-o fundătură. Multe dintre proiectele aflate în diverse stadii de lucru sună excelent pe hîrtie. Dacă ele vor fi sau nu vîrfuri, asta rămîne de văzut.

Anul trecut au fost unele probleme evidente de coordonare cu oficialitățile locale. Tudor Giurgiu, directorul festivalului, a vorbit public despre posibilitatea de a muta festivalul în Ungaria. S-au netezit asperitățile?
Și aici, lucrurile au fost greșit înțelese. Asperitățile de care vorbești s-au netezit de-a lungul anilor. Oficialitățile sprijină TIFF-ul, sigur, problema era cu cît. Era o chestiune de nuanțe: dacă vrem să jucăm în divizia B sau în Liga Campionilor. TIFF-ul merită mai mult pe plan local, după recunoașterea oficială internațională a FIAPF-ului și după impactul pe care îl are în Cluj.

Regreți vreodată anii de început ai TIFF-ului? Mă gîndesc la cele două cinematografe în care se întîmpla totul și la atmosfera extrem de intimă de-atunci.
Sigur că regret primele ediții ale TIFF-ului, intimitatea și provocările lor kamikaze, dar TIFF-ul există și azi, drept care și regretele mele la acest capitol se estompează. Am însă regrete care, din păcate, nu se vor șterge niciodată, pentru ce și cine nu mai există...