Prezent în propria-ți viață

Text de Diana Popescu, jurnalist cultural, realizatoarea celui mai ascultat podcast cultural – Cronicari Digitali

„Maghiari, germani și de alte naționalități”. Așa suna formula incluzivă a lui Nicolae Ceaușescu, textul gîndit să garanteze, măcar la nivel declarativ, egalitatea tuturor locuitorilor Republicii Socialiste România.

„Și de alte naționalități”. Aflai de ele doar dacă se-ntîmpla să te intersectezi, în viața personală, cu reprezentanții lor. Am avut noroc. Crescută, pînă la 6 ani, de bunicii de la Brăila, aveam pe aceeași stradă români și greci. Mai tîrziu, cînd am aflat că toată lumea avea, de fapt, aceeași naționalitate, m-am prins că pe strada noastră trăiau etnici români, greci, țigani, evrei. Am aflat că, pe vremuri, în Brăila cosmopolită, mai existaseră importante comunități de bulgari și turci. Au fost.

Cine ajungea la Constanța se dumirea că minoritățile de bază ale orașului sînt turcii și tătarii. 

Tîrziu am aflat că pe pămînturi românești trăiesc și italieni ori albanezi. Și foarte tîrziu că țara asta numără cam 18 grupuri etnice. Dintre ele, în județul Caraș-Severin trăiesc 11. Cehii, de pildă, numiți de localnicii români „pemi” (o simpatică stîlcire a cuvîntului „boemi”/„boemieni”, carevasăzică locuitori ai Boemiei). Sau, semnificativ mai numeroși, croații.

I-am întîlnit zilele astea pe Via Transilvanica, în expediția botezată nu degeaba „Rucsacul cu Povestiri”. Printre sticlele de apă, ierburile și pietrele adunate de pe drum, plasturi și alte lucruri mai mult sau mai puțin necesare, fiecare membru al grupului urmează traseul tot mai „împovărat” cu întîmplări și oameni de povestit. 

Satul Carașova din Caraș-Severin numără astăzi cam 2.700 de croați. Plăcuțele bilingve, limba pe care-o auzi pe străzi, muzicile care se-aud la bufet ori din mașinile pe lîngă care treci, toate-ți spun că aici croații sînt... minoritari majoritari.

Sînt aici de secole (primul din cele trei valuri a ajuns în zonă în veacul al XIII-lea) și, chiar dacă nu mai sînt la fel de mulți ca altădată, au ținut cu dinții de ceea ce-i definește. 

Cel mai greu le-a fost în comunism, cînd oficialii români, în complicitate cu statul iugoslav, au inventat limba sîrbo-croată și a încadrat și etnia în această struțocămilă. Așa au ajuns copiii comunității să studieze, la școală, o limbă maternă care combina chirilicele sîrbești și caracterele latine ale croatei.

Deși crașovenii s-au ținut tari: chiar dacă dialectul lor e arhaic și precede cu sute de ani apariția limbii literare, au reușit să-l păstreze nealterat. Firește, se mîndresc cu asta: „Dintre toate dialectele etniilor croate din Europa, pe noi croații din Croația ne înțeleg cel mai bine”. 

Am stat de vorbă cu un istoric, o învățătoare și redactorul-șef al revistei croaților. Toți mi-au spus același lucru: educația și credința au legat, de-a lungul timpurilor, comunitatea. 

În comunism, ușor nu le-a fost nici cu școala, nici cu biserica. Așa cum nu le-a fost ușor să rămînă în țară după 1990. Fiindcă unicul avantaj de pînă atunci fusese o situație materială excepțională: mulți dintre croați lucrau la minele din Banatul Montan, muncă generos retribuită. Salariile minerilor erau mari peste tot în țară. În schimb cele ale lucrătorilor în minele de uraniu erau (din pricina riscurilor) uriașe. Odată închise exploatările, croații au început să-și caute de muncă dincolo de granițe, către Vest. Pentru că nici alte soluții nu se-arată la orizont: creșterea animalelor a devenit o amintire, la fel și cultivarea pomilor fructiferi. În satul Rafnic, din apropiere de Carașova, mai există un singur cal. 

După cel de-al Doilea Război Mondial, întreaga Reșiță se aproviziona cu lapte din satele croaților. Acum, în zonă stînele mai supraviețuiesc ici-colo. 

Preocupați să supraviețuiască ei înșiși, crașovenii au pornit către alte țări. Au găsit acolo ce căutau și și-au luat cu ei, firesc, și copiii. Prea puțini au văzut în revenirea la vechile case o opțiune viabilă. „Au mîncat și pîinea singurătății. E greu printre străini. Dar aici ce oportunități au?”. 

Crașovenii plecați se mai întorc în sat doar de sărbători. E ocazia perfectă pentru ca rudele rămase aici să recupereze timpul pierdut. Și să le amintească, o dată în plus, cine sînt. 

Am aflat și noi cine sînt, în doar o zi și jumătate petrecută printre ei. Le-am văzut casele împodobite cu plăci colorate de faianță și spectaculoasele veșminte de nuntă. Am mîncat irezistibilul papricaș de miel și l-am ascultat pe bătrînul Pitzuric, rapsodul care înveseleste și întinerește totul în jur, cînd pune mîna pe vioară. Am trecut chiar și pe la cimitir, unde crucile sînt doldora de aranjamente florale sclipitoare și chiar lumini, iar mormintele – marcate doar cu movile de pămînt.

Totul e trecător, tocmai de asta trebuie să fii foarte prezent în propria-ți viață. Ăsta pare să fie principiul după care se ghidează croații din Carașova. N-ai cum să-i contrazici. În schimb, o idee grozavă ar fi să-i cunoști.

Cronicari Digitali – proiectul cultural dezvoltat de Zaga Brand și Asociația Human Made Art – adună toate experiențele în „Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica” alături de Raiffeisen Bank România. Rezidența digitală de storytelling este susținută de partenerul de mobilitate TRUST MOTORS, partenerul videoGO PRO și partenerii mediaRock FM, Dilema veche, Spot MediașiPressOne. Un jurnal multimedia al explorărilor și descoperirilor culturale din „Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica” poate fi urmărit pe Instagram și Facebook cu ajutorul hashtagului #CronicariDigitali, dar și direct pe conturile Cronicari Digitali.