Preţul păcii
Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace. Este o surpriză, dar şi un mesaj puternic, aşa cum a subliniat şi Comitetul Nobel. Un mesaj care se adresează tuturor europenilor, de la cei mai puternici pînă la cei mai afectaţi de criză, de la cei cu viziunea cea mai federalistă, pînă la cei mai dezamăgiţi.
Poate părea bizar să acorzi o astfel de distincţie unui proiect politic care încă nu şi-a găsit forma definitivă; este şi mai bizar să acorzi distincţia în momentul în care proiectul european pare să îşi fi atins limitele, demonstrînd că poate eşua în orice moment.
Dar tocmai de aceea Premiul Nobel intervine la momentul potrivit. Mesajul său este simplu: Europa înseamnă pace, iar dificultăţile actuale nu trebuie să conducă la uitarea acestui lucru.
În motivaţiile sale,
afirmă că, “timp de peste şase decenii, UE şi structurile premergătoare au contribuit la avansarea păcii şi la reconciliere, la promovarea democraţiei şi drepturilor omului în Europa”. Comitetul Nobel insistă şi asupra faptului că apartenenţa la UE a făcut “de neconceput” un război între vechi inamici precum Germania şi Franţa, subliniind că extinderea progresivă a UE spre fostele dictaturi – fasciste şi comuniste – “a deschis o nouă eră în istoria Europei”.
Este vorba de un apel la reactivarea valorilor fundamentale aflate la originea coabitării celor 500 de milioane de europeni într-un spaţiu divizat de limbi, culturi şi istorii diferite, chiar conflictuale. Un apel util, în contextul în care cancelarul german Angela Merkel este caricaturizată zilnic drept lider nazist, pe străzi şi pe primele pagini ale ziarelor. Un apel util, mai ales că, pentru noile generaţii, pacea este un ideal aproape abstract, care nu mai poate servi drept argument pentru afirmarea orientării generale a proiectului european şi, cu atît mai puţin, pentru decizii mai concrete precum gestionarea crizei sau succedarea tratatelor europene.
În timp ce vestea acordării Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene începea să facă înconjurul lumii, unii analişti au ironizat bucuria pe care ar trebui să o simtă grecii sau irlandezii, care suferă de pe urma măsurilor de austeritate impuse de Bruxelles. De altfel, mulţi analişti notează că Europa nu a fost capabilă nici să împiedice, nici să rezolve războiul din Balcani din anii 1990. Cum pot fi contrazişi: Europa, care deja este un gigant economic dar rămîne fără prea mare influenţă politică şi militară, a asistat neputincioasă la reeditarea celor mai grave atrocităţi ale istoriei, chiar la porţile sale.
Iar, de atunci, UE a făcut puţine progrese pentru a se dota cu instrumente care să permită instaurarea păcii: o diplomaţie şi o armată demne de acest nume. Statele membre nu au vrut să îi acorde Înaltului reprezentant UE pentru Afaceri Externe atribuţiile politice pentru o acţiune coerentă.
, corolar indispensabil atunci cînd “puterea soft” îşi atinge limitele.
care ar fi dat naştere unui nou gigant al sectorului, a demonstrat în ultimele zile că Europa nu este pregătită să asume deplin rolul de gardian al păcii şi că, dacă pacea este ameninţată, va trebui să apeleze mereu la aliatul american.
Acest Premiu Nobel este deci un elogiu, o încurajare şi o rechemare la ordin. Ca orice laureat, UE va trebui să demonstreze că este demnă de acest premiu. Imediat după ce apăruseră zvonurile privind identitatea noului laureat al premiului pentru pace, analiştii se întrebau cine va merge la Oslo pentru a primi distincţia:
? Cel al
?
Titularul preşedinţiei semestriale a Consiliului Uniunii Europene,
?
Iată o ocazie de a se arăta uniţi.
Gian Paolo Accardo este un jurnalist italo-olandez născut la Bruxelles în 1969. A lucrat ca redactor la Internazionale şi Courrier international şi a fost corespondent pentru agenţia de presă italiană Apcom. Este redactor şef adjunct al presseurop.eu.
