Premieră editorială: Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor, în curs de apariție la Editura Polirom, cu o prefață de Dennis Deletant.

Ziua în care dictatura comunistă a fost înlăturată în România, 22 decembrie 1989, și cele care au urmat stîrnesc și astăzi controverse cu privire la ceea ce s-a întîmplat de fapt. O problemă rămasă încă fără răspuns și care alimentează disensiuni între susținătorii diferitelor teorii despre cele petrecute este identitatea teroriștilor care au deschis focul asupra civililor și a militarilor după fuga dictatorului. Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor analizează rolul jucat de instituțiile de forță ale țării înainte și după căderea regimului comunist, reconstituind momentele-cheie pe baza unor mărturii ale celor care s-au aflat în mijlocul Revoluției și a unor documente de arhivă recent descoperite. Cu ajutorul acestora se aduc noi dovezi care, coroborate, susțin ideea că împușcarea revoluționarilor după 22 decembrie nu a fost „foc fratricid” cauzat de panica și haosul acelor zile, ci urmarea unui scenariu dintr-un plan pus la punct cu cîțiva ani înainte. La trei decenii după căderea comunismului, Trăgători și mistificatori aruncă o nouă lumină asupra acelor evenimente sîngeroase și face un pas important către aflarea adevăraților vinovați de rănirea și uciderea unor oameni în lupta pentru libertate a românilor.

***

Toți știau că mișcarea populară care ajunsese de la Timișoara la București nu era nici „influențată de agenturi” și nici lucrarea unor „huligani”. Mai bine decît toți o știau șefii Securității, în frunte cu Iulian Vlad. Aceștia aveau miile de informatori, tehnica operativă (microfoanele, ascultarea telefoanelor, aparatele de citire a corespondenței) și sutele de mii de dosare informative. Aceste documente – pe care le putem studia astăzi la CNSAS – îi permiteau Securității să cunoască bine nemulțumirea „gloatei”. Respectiv că populația României era sătulă de dezgustătorul cult al personalității dictatorului.

Însă nimeni, și cu atît mai puțin Iulian Vlad, nu a putut să pronunțe, nici măcar pe 22 decembrie, cuvintele „regele e gol”. Deși avea sute de ofițeri înarmați pînă în dinți în CC, Vlad nu l‑a arestat nici în ceasul al doisprezecelea (la propriu) pe cel pe care avea să‑l numească peste numai două ore, printr‑o aiuritoare șarlatanie, „trădător”! Şi asta pentru că puterea gărzii pretoriene era derivata din chiar cultul personalității „fiului iubit”. […]

Pînă în dimineața de 22 decembrie, la București și în alte orașe, Armata nu a dat încă semne că s‑ar fi luat o decizie de a abandona dictatorul. Din contră, a participat alături de Miliție și Securitate la reprimarea manifestanților din noaptea anterioară. În jurul orei 8 dimineața, ministrul Apărării Naționale ordona să se aducă în București unități de blindate de la Tîrgoviște, Mihai Bravu și Slobozia, iar în centrul Bucureștiului să se amplaseze mai multe tancuri. Elicoptere militare zburau deasupra, împrăștiind manifeste prin care se îndemna populația să nu răspundă provocărilor.

Însă în acea dimineață coloanele de lucrători de la fabricile din cartierele Bucureștilor aveau să fie lăsate să avanseze relativ nestingherite spre centrul orașului. Comandanții de rang mediu erau copleșiți în dispozitive și îi întrebau în permanență pe superiori cum ar trebui să procedeze. Şi nu e de mirare: situația era în schimbare rapidă, iar numărul manifestanților creștea vertiginos. În unele cazuri, soldații se pare că au primit de la comandanții locali ordinul să se maseze în jurul echipamentelor. În alte cazuri se pare că și‑au urmat propria conștiință. Conform declarațiilor unor ofițeri de armată, ordinul de grupare a soldaților în jurul tancurilor a avut de fapt efectul ruperii cordoanelor de forțe ale regimului, menite să împiedice înaintarea demonstranților. […]

Într‑un ultim acces de panică vecină cu nebunia, în biroul ministrului Apărării Naționale, fratele dictatorului, generalul Ilie Ceaușescu, concepe nota telefonică nr. 37: „Toate unitățile militare să se considere în stare de luptă și să acționeze conform condițiilor «stării de necesitate»”.

Istoria însă i‑a luat‑o înainte. La ora 12:06, Nicolae și Elena Ceaușescu părăsesc, în elicopterul Direcției a V‑a a Securității, sediul Comitetului Central din București.