Premieră editorială: Liftul
Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Liftul de Cornel Bălan, publicat recent la Editura Humanitas, în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani“.
Luni, 15 aprilie, la ora 19, în librăria Humanitas de la Cișmigiu are loc o discuţie pe marginea acestei cărţi, împreună cu autorul ei (via Skype), iar Sebastian Sifft va dezvălui într-o lectură în avanpremieră un nou fragment din romanul în lucru Copia Carbon. Discuția cu cei doi scriitori va fi moderată de criticul literar Alina Purcaru și de scriitoarea Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției.
„Liftul este un roman care s-a așternut aproape singur pe hîrtie în intervalul unui an. Ideea mi-a venit aflînd că cei doi colegi cu care lucrez într-un laborator de fiabilitate (facem teste pentru produse Huawei) au primit amîndoi cîte o mașină de dormit concepută pentru persoanele care suferă de apnee (blocaje respiratorii în timpul somnului). Aparatul costă cîteva mii de dolari, dar cheltuiala este rambursată aproape în totalitate de guvern (după ce în prealabil pacienților li se face o polisomnografie, o investigație complexă într-un laborator în care pacienții sînt monitorizați în timp ce dorm). Există o mască făcută la comandă pentru configurația feței tale, un tub cu oxigen, senzori de presiune, un motor silențios care asistă pacientul cu un influx de aer numai atunci cînd e necesar. Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului specialist în tulburări de somn. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de dormit și să scriu.“ (Cornel Bălan)
Afectat de o stare de insomnie prelungită, un tînăr pasionat de matematică experimentează stări la limita halucinației, în care cîteva elemente revin obsesiv: liftul din blocul în care locuiește împreună cu mama lui, cîinii pe care un bizar dresor îi pune să facă salturi sinucigașe, o fată de care se îndrăgostește și care apare în cele mai neașteptate locuri. Cînd, după mai multe încercări, reușește să se angajeze, instituția se dovedește una aproape kafkiană, iar colegii de serviciu și șefii par să facă parte dintr-o conspirație secretă. Senzația că nici mașina de dormit pe care începe să o folosească la sfatul medicilor nu e altceva decît o modalitate de a-l controla îl face să se afunde într-o lume a obsesiei și nebuniei. Investigarea realității, survolarea limitei dintre vis, halucinație și ceea ce se petrece cu adevărat sînt de fapt pretexte care camuflează adevăratele frămîntări ale personajului, legate de traume nedepățite, dezamăgire, obsesia fericirii complete, teama de sfîrșit.
Cornel Bălan a început scriind satiră în revista diasporei românești din Ottawa. Ulterior, a publicat proză scurtă în revista Iocan și pe diverse platforme online. Cu romanul Escroc SRL cîștigă în 2013 concursul de debut Humanitas/Unicredit, apoi același roman este laureatul Festivalului primului roman de la Chambéry. Este unul dintre creatorii site-ului Liternautica, unde a publicat povestiri, editoriale, traduceri din engleză, recenzii etc. În prezent lucrează la cel de-al treilea roman al sãu, Ultima armată.
Sebastian Sifft a debutat în anul 2004 cu volumul de poezii Smintirea (editura Vinea). A primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, Opus Primum (2005). În anul 2017 a publicat un nou volum de versuri, Dadi, la editura Nemira (colecția Vorpal). Romanul de debut, Cîinele iubirii, a fost publicat în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, la Editura Humanitas, iar în prezent lucrează la un al doilea roman, Copia carbon, care urmează să fie publicat în aceeași colecție.
***
Afară adie un vînt călduţ.
În intersecţie, maşinile încă se claxonează, dar cu o furie mai reţinută. O florăreasă începe să‑şi strîngă garoafele din faţa gheretei. Un bătrîn cocîrjat încearcă să prindă tramvaiul 40. Nu‑şi mai poate întinde bine genunchii anchilozaţi. Picioarele îi plutesc în nişte pantaloni care i‑au rămas mari, ca nişte şalvari. De la distanţă, tentativa asta de alergare cu capul aplecat, ochii în pămînt şi faţa chinuită aduce cu o căutare disperată după un obiect important, pierdut mai devreme pe trotuar. Vatmanul poate chiar asta a şi crezut, pentru că nu l‑a aşteptat. A închis uşile şi a plecat. Bătrînul se opreşte nedumerit şi mînios, de parcă a pierdut un tren. Gîfîie tare. Transpiraţia i se prelinge pe frunte. Îl las în urmă, în staţie, iar eu mă afund pe străduţe întunecate şi pustii – cele pe care nu circulă nici tramvaie, nici autobuze. Ziua trec maşini, dar noaptea nici ele nu se aventurează pe străzile prost luminate, pline de gropi. Măresc pasul, grăbit de întuneric, cu toate că traversez arhicunoscutul traseu: staţie de metrou – bloc 15C. O perioadă de timp sînt complet singur, pînă cînd aud ceva în spate. Un scîrţîit, şi pe lîngă mine trece un biciclist. La cîţiva metri în urmă, prietena lui încearcă să se ţină după el.
„Las‑o mai încet pe aici, că sînt cîini!“ îl somează ea.
„Ce sînt?“ strigă înapoi, cu capul doar pe jumătate întors.
„Sînt mulţi cîini pe la blocurile astea.“
Băiatul încetineşte, e semn că a auzit sfatul, dar bicicleta scîrţîie şi mai tare acum. Sînt probabil în trecere, sau poate că s‑au mutat de curînd, pentru că altfel ar şti cele două reguli esenţiale ale mersului pe bicicletă prin zonele mai întunecate ale Dristorului. Noaptea, cel mai bine este să te dai jos cînd treci pe lîngă scara doi de la 11B, ghena de gunoi de lîngă D1, la fel în apropierea gardului din spatele şcolii, la centrala electrică de lîngă părculeţ, printre boscheţii aleii dinspre aprozar, pe lîngă şirurile de maşini parcate pe Răcari colţ cu Lugojana – pe sub care ei stau lungiţi uneori –, şi multe alte zone, pe care noi, de mici, le avem marcate pe creier, într‑un fel de hartă a fricii.
Cum să nu-ţi ungi lanţul şi pinioanele, cînd ştii că zgomotul îi scoate dintr‑ale lor? Mirosul străin, vocea necunoscută, bicicleta neunsă, toate astea‑i irită; e de ajuns ca unul dintre ei să devină suspicios şi să mîrîie, pentru ca toţi ceilalţi să‑şi ridice ameninţători capetele. E o adunătură de trupuri costelive, de‑un gri murdar, care latră şi atacă la unison. După cum a spus Yoghinul odată, fiecare cartier are cîinii pe care şi‑i merită. Adică există cîini vagabonţi peste tot, dar este mizeria cartierului şi cruzimea copiilor sau a oamenilor în general, care i‑a transformat în fiare. Bătuţi de pui, asmuţiţi să se sfîşie între ei, legaţi cu lanţul de gît în spatele vreunei bodegi, să păzească lăzi… pînă ce vreunul scapă… Sălbăticit, mergînd împleticit printre maşini, cu ochii turbaţi de prea multă lumină, aruncînd priviri hămesite spre ghenele de gunoi, care duhnesc a carne putredă şi a zeamă scursă din tomberon. Secole şi milenii în urmă, cîinele era cel mai bun prieten al omului, fidel pînă la moarte şi apărător al gospodăriei, dar acum, în cartier, întreaga gloată pestriţă a devenit un singur stăpîn bezmetic, cu zeci de guri, sute de ochi şi mii de comenzi contradictorii.
De prima bicicletă se lipeşte o umbră. E înşelător de apatic, jumulit şi murdar ca un dezertor. Aşteaptă pînă e depăşit, apoi atacă. Încearcă să agaţe manşeta pantalonilor cu dinţii. Clănţăne în gol fără să reuşească şi asta îl scoate din minţi. Acum atacă mai furios. Latră şi se îneacă. Furia e cea care îl îneacă – nu poate decît să gîfîie şi să spumege. Tipul de pe bicicletă şi‑a săltat picioarele de pe pedale, cît mai departe de fălcile cîinelui. De frică, aproape că a pierdut controlul direcţiei, dar îl redresează la timp. Apar alţi trei, de sub maşini. Sînt mai puternici şi mai siguri pe ei: nu‑şi pierd energia lătrînd, doar mîrîie şi atacă, din ambele părţi. Rămîn în urmă, se schimbă de pe stînga pe dreapta şi iarăşi înapoi cu o rapiditate de animal care a mai pus oameni jos şi ştie gustul cărnii de om. Da, al cărnii de om. Poate erau dintre cei care devoraseră nou‑născutul lepădat peste gard, în curtea spitalului. Nu aşa au spus la ştiri? Şi eu, şi fata sîntem convinşi acum. Cîinii pot mînca oameni. Cel puţin ăştia din faţa noastră, cît ai zice peşte, pot sfîşia părţile fragede din biciclist dacă nu facem ceva… dar sîntem prea speriaţi ca să ştim ce să facem şi totul se întîmplă prea repede.
Într‑un acces de turbare, prima jigodie se bagă în faţa roţii, o manevră sinucigaşă care l‑ar fi schilodit, dacă biciclistul nu l‑ar fi evitat în ultima clipă. I‑a fost milă să treacă peste animal sau s-a temut că asta îl va dezechilibra? S‑ar fi găsit trîntit pe caldarîm, la cheremul haitei! Pentru că din alte părţi ţîşniseră alte umbre, încă patru sau cinci. De unde apăruseră? De unde altundeva decît din întuneric! Tot ce ştiu e că devenise o haită. Fata s‑a oprit cu mîinile la gură şi priveşte. Eu am rămas aşa, cu picioarele înţepenite. Drumul făcea o mică pantă şi din cauza asta bicicleta continua să meargă la vale cu toate că nu mai dădea nimeni la pedale. Biciclistul, cu picioarele lui ridicate mult în laterale, arăta ca un clovn de la circ, dar numărul ăsta nu era cu animale dresate.
Şi totuşi atunci s‑a întîmplat.
Dintr‑o scară de bloc apare un puşti. Îmbrăcat în negru, c‑un lanţ prins între o gaică a pantalonului şi‑un buzunar lateral. E înalt, nebărbierit şi poartă un hanorac cu glugă. În mînă, o cravaşă, sau poate că doar o nuia, cu care vîjîie ameninţător prin aer.
Deodată fluieră de răsună blocurile, iar cîinii ciulesc urechile.
„Sahara! Surule! De‑ajuns!“
Nu mai latră unul. Toţi s‑au oprit. Se aude numai scîrţîitul bicicletei, ceva mai departe acum. Cîinii au lăsat‑o să plece şi l‑au înconjurat în schimb pe băiatul în negru. El îşi pocneşte nuiaua de bocanci şi le spune ceva în timp ce ei dau din coadă. Se uită pe rînd în ochii lor, şi‑i scuipă cu dispreţ, dar ei continuă să dea din coadă. Tot vorbeşte cu ei, înjurîndu‑i blînd:
„Vi s‑a urît cu viaţa, dar‑ar boala în voi! Zi! Vi s‑a urît cu viaţa?“
Îşi înfige bombeul bocancului în cel mai de‑aproape şi se aude un scheunat stins. Cîinii se retrag puţin. Sînt atenţi şi speriaţi acum. Nu mai dă unul din coadă. Îmblînzitorul de cîini se uită în jur. Parcă şi cîinii se uită în jur. Am rămas singurul spectator al scenei. Biciclistul şi prietena lui s‑au îndepărtat şi n‑o să revină pe‑aici. M‑am făcut nevăzut într‑un con de umbră, de unde asist fără să vreau la toată sminteala asta. Nu e prudent să mă fac auzit. Să mă încred noaptea în necunoscuţi? Nu în Dristor. Iar cîinii tocmai am văzut ce pot. Dacă ei ar sări şi pe mine, i‑ar opri încă o dată? Nu vreau să aflu.
