Premieră editorială la Humanitas: „Fluviul conștiinței” de Oliver Sacks

Editura Humanitas vă prezintă în premieră un fragment din Fluviul conștiinței, ultima carte a lui Oliver Sacks, apărută de curînd în colecția Eseu. Traducere de Florin Oprina.

Cu două săptămîni înainte de moartea sa, în august 2015, Oliver Sacks a schițat conținutul Fluviului conștiinței, ultima carte pe care avea să o mai supervizeze. Unul dintre catalizatorii acestei cărți a fost o invitație pe care Sacks a primit-o în 1991 de la un producător de filme olandez, de a apărea într-un serial documentar televizat numit A Glorious Accident (Un accident minunat). În ultimul episod, șase oameni de știință – fizicianul Freeman Dyson, biologul Rupert Sheldrake, paleontologul Stephen Jay Gould, istoricul științei Stephen Toulmin, filozoful Daniel Dennett și doctorul Sacks – au participat la o masă rotundă pentru a discuta unele dintre cele mai importante întrebări pe care le investighează oamenii de știință: originea vieții, sensul evoluției, natura conștiinței. În timpul discuției animate, un lucru a devenit limpede: Sacks putea să se miște cu naturalețe printre toate disciplinele. Înțelegerea sa științifică nu era limitată la neuroștiințe sau medicină; îl entuziasmau în egală măsură problemele, ideile și întrebările tuturor științelor. Aceste competențe și pasiuni vaste își pun amprenta asupra perspectivei acestei cărți, în care el interoghează natura nu numai a experienței umane, ci și a întregii vieți (incluzînd-o pe cea botanică).

„O carte extraordinar de substanțială, care poate fi citită atît de neinițiați, ca o introducere în opera unui autor cu o neobișnuită întindere a cunoașterii, cît și de admiratori, ca o scînteiere finală a unuia dintre scriitorii cei mai fecunzi și captivanți ai ultimelor decenii… E o bucurie să-l citești: o mulțime încîntătoare de informații și comentarii organizate de un autor talentat, înzestrat cu o inteligență curioasă și plină de omenie.“ — The Washington Times

***

Fluviul conștiinței (fragment)

În copilărie eram fascinat de viteză, de gama sa largă din lumea înconjurătoare. Oamenii se deplasau cu viteze diferite; animalele, și mai și. Aripile insectelor se mișcau atît de iute, că nu le puteai vedea, deși puteai să estimezi frecvența după tonul pe care îl emiteau – un sunet neplăcut, un mi înalt la țînțari, sau un bîzîit plăcut de bas la bondarii grași care zburau mereu vara în jurul nalbelor. Țestoasa noastră de casă, căreia îi lua și o zi întreagă să traverseze grădina, părea să trăiască în cu totul alt timp. Dar cum rămînea cu mișcările plantelor? Coboram în grădină dimineața și găseam nalbele un pic mai înalte, trandafirii ceva mai strîns împletiți în jurul pergolei, dar, oricît de răbdător aș fi fost, nu îi puteam surprinde niciodată mișcîndu-se.

Asemenea experiențe au jucat un rol în interesul meu pentru fotografie, care îmi permitea să modific rata mișcării, să o grăbesc sau să o încetinesc, astfel că puteam vedea, ajustat la rata percepției umane, detalii ale mișcării sau modificări care altminteri erau dincolo de capacitatea ochiului de a le percepe. Eram încîntat de microscoape și telescoape (frații mei mai mari, studenți la medicină și interesați de observarea păsărilor, își țineau instrumentele în casă), și îmi închipuiam încetinirea sau accelerarea mișcării ca pe un soi de echivalent temporal al acestor instrumente: mișcarea cu încetinitorul, ca o amplificare, o microscopie a timpului, iar accelerarea ei ca un racursi, o telescopare a timpului.

Am experimentat cu fotografii de plante. Ferigile, în special, mă atrăgeau în multe feluri, nu în ultimul rînd prin vîrfurile lor strîns răsucite în spirale, sub tensiunea timpului pe care-l înglobau, ca niște arcuri de ceas, cu tot viitorul rulat înăuntrul lor. Așa că-mi puneam aparatul de fotografiat în grădină, pe un tripod, și făceam fotografii ale mugurilor răsuciți în spirală din oră în oră; developam negativele, le tipăream și legam vreo zece, douăsprezece într-o cărticică pe care o răsfoiam rapid. Și iată cum, ca prin minune, puteam vedea mugurii desfăcîndu-se ca trompetele răsucite de hîrtie în care suflam la petreceri, în doar o secundă sau două, pe cînd în timp real dura vreo două zile.

Încetinirea mișcării nu era la fel de ușoară ca accelerarea ei, și pentru asta depindeam de vărul meu, fotograf, care avea un aparat de filmat capabil să surprindă peste o sută de cadre pe secundă. Cu acesta, reușeam să prind bondarii la lucru, în timp ce pluteau peste nalbe, și să le încetinesc bătăile aripilor, estompate de viteză, astfel încît să pot vedea clar fiecare mișcare în sus și în jos.

Interesul meu față de viteză, mișcare și timp, precum și față de felurile posibile de a le face să pară mai rapide sau mai încete, m-a făcut să-mi placă în mod deosebit două dintre nuvelele lui H.G. Wells, Mașina timpului și Noul accelerator, cu descrierile lor viu zugrăvite, aproape cinematografice, ale timpului modificat.

„Pe măsură ce continuam, nopțile urmau zilelor ca bătăile unei aripi negre“, povestește Călătorul în Timp al lui Wells:

‑[V]edeam cum soarele urcă iute pe cer, dîndu-i ocol în fiecare minut, și fiecare minut însemna o zi. […] Mersul celui mai încet melc era mult prea rapid pentru mine. […] Apoi, pe măsură ce îmi continuam drumul cu viteză din ce în ce mai mare, palpitația zilelor și a nopților s-a topit într-un cenușiu continuu; […] soarele a devenit o fîșie de foc, […] iar luna o panglică mai palidă, fluturătoare. […] Vedeam copacii crescînd și transformîndu-se ca niște nori de aburi […] clădiri uriașe ridicîndu-se neclare și frumoase și dispărînd ca un vis. Întreaga suprafață a pămîntului părea schimbată – topindu-se și curgînd sub ochii mei.

În Noul accelerator se întîmplă exact invers, e povestea unui medicament care îți accelerează percepția, gîndurile și metabolismul de cîteva mii de ori. Inventatorul său și naratorul, care au luat împreună medicamentul, ies într-o lume înghețată, privind

‑oameni ca noi, și totuși nu în întregime ca noi, înlemniți în atitudini neglijente, surprinși în mijlocul gesturilor […] [și] o albină plutind prin aer, cu aripile bătînd rar și înaintînd cu viteza unui melc nemaipomenit de leneș.

Mașina timpului a fost publicată în 1895, cînd exista un interes puternic pentru noile capacități ale cinematografiei și fotografiei de a revela detalii ale mișcărilor care nu erau accesibile ochiului liber. Étienne-Jules Marey, un fiziolog francez, a fost primul care a arătat că un cal în galop are la un moment dat toate cele patru copite în aer. Munca sa, așa cum arată istoricul Marta Braun, a fost un stimul esențial pentru faimoasele studii fotografice asupra mișcării făcute de Eadweard Muybridge. Marey, la rîndul său stimulat de Muybridge, a dezvoltat aparate fotografice de mare viteză, care puteau încetini și aproape încremeni mișcarea păsărilor și a insectelor în timpul zborului și, la extrema opusă, a folosit fotografii secvențiale pentru accelerarea mișcărilor altminteri aproape imperceptibile ale aricilor-de-mare, stelelor-de-mare și altor animale acvatice.

Mă întrebam uneori dacă vitezele animalelor și ale plantelor ar putea fi foarte diferite de ce erau: cît de constrînse erau de limitele interne și cît de cele externe – gravitația pămîntului, cantitatea de energie primită de la soare, cantitatea de oxigen din atmosferă și așa mai departe. Astfel că eram fascinat de încă o poveste a lui Wells, Primii oameni în Lună, cu frumoasa sa descriere a felului în care creșterea plantelor era accelerată în chip dramatic pe un corp ceresc care are doar o fracțiune din gravitația Pămîntului:

‑Cu o siguranță desăvîrșită, cu rapiditate, aceste semințe uimitoare scoteau o mică rădăcină, în jos, către sol și un mugure ciudat, în formă de ghem, în sus. […] Mugurii în formă de ghem se umflară, se încordară și se deschiseră dintr-odată, lăsînd să țîșnească o coroniță de vîrfuri roșii și ascuțite […] care începură să crească repede, vizibil, chiar în timp ce le priveam. Era o mișcare mai înceată decît a oricărui animal, dar mai rapidă decît a oricărei plante pe care o văzusem vreodată. Cum pot să vă fac să vă imaginați felul în care creșteau? […] Ați luat vreodată un termometru în mînă, într-o zi răcoroasă, și ați observat cum se urcă în tub subțirea coloană de mercur? La fel creșteau și aceste plante lunare.

Aici, ca în Mașina timpului și Noul accelerator, descrierea are un caracter cinematografic irezistibil și m-a făcut să mă întreb dacă tînărul Wells nu văzuse cumva fotografii secvențiale cu plante sau dacă nu chiar experimentase cu așa ceva, la fel cum o făcusem eu.

***

OLIVER SACKS (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 locuieşte la New York, unde este profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cît mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a imbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Ele sînt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Carti: Migraine (1970), Awakenings (1973), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020).