Premieră editorială: Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii
Manfred Spitzer, unul dintre cei mai cunoscuți psihiatri și specialiști în neuroștiințe din Germania, va vorbi sîmbătă, 22 februarie, la ora 18.00, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu, despre cartea sa, Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii, bestseller în Germania, publicată în colecția Știință a Editurii Humanitas. Manfred Spitzer va avea un dialog cu Vlad Mixich, expert în politici de sănătate, Dino Ebneter, Country Managing Partner Mazars România, și Lidia Bodea, director general al Editurii Humanitas.
Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile, și se face pe baza unei rezervări prin Eventbook, aici.
Întîlnirea din Librăria de la Cișmigiu este primul dintre cele două evenimente la care va participa Manfred Spitzer la București. Duminică, pe 23 februarie, la ora 17.30, pe scena Ateneului Român, psihiatrul german va susține o conferință cu tema „Demența digitală”, urmată de un dialog cu Cătălin Ștefănescu, realizatorul emisiunii Garantat 100%.
Volumul „Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii” este publicat în colecția Știință a Editurii Humanitas, în parteneriat cu Mazars România, unul dintre cei mai importanți jucători de audit și consultanță la nivel internațional.
Viața noastră depinde astăzi atît de mult de noile tehnologii, încît am ajuns să ne simțim pierduți fără calculator, internet și telefon inteligent. În fiecare zi o nouă invenție vine să ne facă munca mai ușoară, preluînd mai ales din efortul mental pe care ar trebui să-l depunem. Care sînt însă efectele asupra creierului nostru? Asemenea unui mușchi, acesta se atrofiază cu cît este folosit mai puțin. Ne-am obișnuit să căutăm pe Google răspunsul la orice întrebare, să stocăm toate informațiile pe un dispozitiv digital și să efectuăm pînă și o socoteală simplă pe calculator. În plus, petrecem tot mai mult timp pe rețelele de socializare și înlocuim contactele personale cu cele virtuale. Folosind cele mai recente și importante studii științifice, psihiatrul și specialistul în neuroștiințe Manfred Spitzer investighează influența negativă pe care o pot avea mediile digitale asupra memoriei, puterii de concentrare și abilităților cognitive, în special ale tinerilor, iar cartea este un semnal de alarmă pentru părinți, profesori și politicieni.
„Demența nu înseamnă doar pierderi de memorie. Iar în cazul demenței digitale nu e vorba doar de faptul că tinerii (mai ales) par să devină din ce în ce mai uituci […]. E vorba mai degrabă de randament mental, gîndire, capacitate critică, de orientare în «hăţişul de informații». Dacă o casieră folosește calculatorul ca să socotească doi plus doi și nu observă că rezultatul 400 trebuie să fie greșit, dacă NASA lansează un satelit în nisip (sau în spațiul infinit) pentru că nimeni nu s‑a prins că incii și milele nu sînt totuna cu centimetrii și kilometrii, dacă bancherii greșesc un calcul cu 55 de miliarde de euro, toate acestea înseamnă pînă la urmă doar că nimeni nu mai gîndește. Evident că în aceste cazuri nimeni n‑a aproximat în cap ordinul de mărime al rezultatului, ci s‑a bazat în schimb pe un asistent digital oarecare.“ (Manfred Spitzer)
Manfred Spitzer (n. 1958) a studiat medicina, psihologia și filozofia la Universitatea din Freiburg, iar în prezent este profesor de psihiatrie la Universitatea din Ulm, unde conduce din 1997 Clinica psihiatrică universitară și din 2004 Centrul pentru neuroștiințe și învățare. A fost de două ori profesor invitat la Universitatea Harvard. Este foarte implicat în dezbaterile despre tehnologie și educație. Este gazda emisiunii TV săptămînale Geist und Gehirn (Minte și creier), în care prezintă unui public larg rezultatele cercetărilor sale în domeniul neuroștiințelor. A publicat numeroase cărți, dintre care Lernen (Învățarea), Vorsicht Bildschirm! (Atenție, ecran!) și Digitale Demenz (Demența digitală) au devenit bestselleruri. A fost invitat al Forumului Mazars în România.
***
Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii (fragment)
Declinul mental
Cuvîntul demență vine din latinescul de (în jos) și mens (minte) și are înțelesul de declin mental. Etimologia nu e irelevantă, căci, ca la orice formă de declin, durata și parcursul depind de locul din care se coboară. Cine se află pe o dună de nisip la mare și începe să coboare pînă la nivelul mării nu va avea nevoie de mult timp. Dar cine începe de pe vîrful muntelui Everest se va afla vreme îndelungată la mare înălțime, deși coboară neîntrerupt.
La fel se întîmplă și cu demența. Capacitatea mentală scade pentru că neuronii mor. Dintr‑o serie întreagă de studii despre diferitele forme de deteriorare neuronală știm că, de regulă, subiectul nu conștientizează inițial acest proces. Funcția rețelelor neuronale (constituite, adică, din celule nervoase) poate fi simulată digital. Astfel de simulări arată în mod obiectiv că rețelele neuronale se comportă cu totul altfel cînd mor neuronii individuali față de un calculator cînd i se strică anumite componente. Dacă un calculator nu mai funcționează, spunem că a căzut. Cu alte cuvinte, nu se strică lent, cum se întîmplă cu canapeaua din sufragerie (nimeni nu spune „canapeaua mea tocmai a căzut“), ci își încetează funcționarea de la o secundă la alta. În cazul rețelelor neuronale simulate se întîmplă altfel. Cel mai adesea, ele funcționează fără să se observe ceva chiar și după ce 70% dintre celulele nervoase au murit. Din acel punct funcționarea începe în chip vădit să se deterioreze, dar continuă într‑o oarecare măsură și după ce 85% dintre neuroni s‑au defectat. Abia după ce se ajunge la mai mult de 90% rețeaua mai funcționează foarte puțin și apoi se oprește.
La fel se întîmplă și cu neuronii adevărați din creier. Știm astăzi că bolile cerebrale provocate de distrugerea celulelor nervoase devin simptomatice mult timp după ce procesul de deteriorare a început. În cazul maladiei Parkinson, o boală a anumitor celule nervoase responsabile cu controlul mișcărilor corporale, primele simptome – de pildă tremuratul, imobilitatea și rigiditatea musculară – apar de regulă după ce au murit deja mai bine de jumătate dintre celulele nervoase specifice bolii.
În capitolul anterior am văzut că maladia Alzheimer – cea mai frecventă cauză a demenței – afectează mai întîi doar o parte a creierului și abia mai tîrziu se răspîndește în tot restul său. De aceea ne putem lesne imagina (și avem destule indicii în acest sens) că deteriorarea neuronală începe mult mai devreme decît simptomele subiective și obiective ale bolii. Se vorbește de asemenea despre rezerva cognitivă pe care o are un om și la care poate face apel cînd i se împuținează resursele de prelucrare. Cu cît este mai mare această rezervă, cu atît mai tîrziu devine sesizabil declinul mental. Ea depinde în mod hotărîtor de cît de bine a fost educat creierul înainte de declin.
Acest grafic are nevoie de o completare: în creierul nostru informațiile nu sînt prelucrate indistinct și pretutindeni, ci există anumite zone specializate pentru anumite funcții. Cum am amintit deja, hipocampul are o funcție‑cheie în formarea unor noi conținuturi de memorie și el este atins foarte devreme de maladia Alzheimer. Cînd capacitatea lui de funcționare se deteriorează, conținuturile noi nu mai sînt înmagazinate la fel de bine. Toată lumea cunoaște cazul cînd un om mai în vîrstă își amintește perfect ce a mîncat la nunta sa, dar nu mai știe ce a mîncat ieri la prînz. Acesta este un simptom tipic al unei demențe incipiente: memoria faptelor din trecutul îndepărtat se păstrează, dar faptele și evenimentele noi nu mai pot fi memorate la fel de bine. O altă particularitate a hipocampului este că în această regiune cerebrală, spre deosebire de aproape toate celelalte, se formează celule nervoase noi de‑a lungul întregii vieți.
Celule noi în creiere vechi
În neuroștiințe a fost multă vreme valabilă dogma conform căreia neuronii umani sînt pe deplin formați încă de la naștere. Se credea cu tărie că după aceea nu se mai formează celule nervoase noi și că zilnic mor cîteva. Lucru care a ajuns să mă neliniștească și pe mine atît de tare, încît acum cîțiva ani am investigat concepția foarte răspîndită în popor că zilnic mor aproximativ 10 000 de celule nervoase. Nu există nici o dovadă pentru asta în cercetările științifice, dar ideea era oricum neliniștitoare. Dacă presupunem că din 100 de miliarde de neuroni mor zilnic 10 000, atunci un calcul simplu arată că la 70 de ani un om ar fi pierdut 1,3% din celulele nervoase. Atunci m‑am liniștit la loc.
De cîțiva ani putem fi și mai liniștiți, căci în decursul anilor ’90 a devenit tot mai limpede că la șoareci și șobolani se formează într‑adevăr celule nervoase noi; faptul fusese constatat mai înainte la păsările cîntătoare. La mijlocul anilor ’90 s‑a iscat o dispută aprinsă în comunitatea cercetătorilor din neuroștiințe, anume dacă și la oamenii adulți ar apărea celule nervoase noi. Disputa a fost fructuoasă, căci a dus la o serie întreagă de studii care au putut clarifica faptele: în scoarța cerebrală, adică ceea ce se vede cînd privim creierul din exterior, se poate afirma cu o probabilitate aproape de certitudine că la oamenii adulți nu se formează celule nervoase noi. În hipocamp însă, după cum am mai spus, celulele nervoase mor foarte ușor, dar, pe de altă parte, tocmai aici apar celule noi – ceea ce vi se întîmplă și dumneavoastră acum!
Dar de ce crește creierul în diferite zone, dacă neuroni noi apar doar în hipocamp? Deoarece creșterea creierului și apariția neuronilor nu înseamnă același lucru. Cînd anumite zone din scoarța cerebrală cresc printr‑un antrenament corespunzător nu se formează neuroni suplimentari. Neuronii existenți se măresc, căci zonele lor de legătură devin mai groase, iar prelungirile se ramifică mai mult. Creșterea unei zone din scoarța cerebrală nu înseamnă că acolo au apărut neuroni noi, ci că structurile deja existente s‑au modificat.
Cu totul altfel stau lucrurile cu hipocampul, unde celulele nervoase lucrează mereu la capacitate maximă și de aceea mor și cel mai repede, dacă se adaugă un stimul suplimentar, de exemplu stresul. Ele sînt însă înlocuite cu celule nervoase noi. Studii efectuate asupra șobolanilor au dovedit că în hipocamp se formează zilnic între 5 000 și 10 000 de celule nervoase noi. Din păcate nu avem date precise cu privire la hipocampul oamenilor, dar putem bănui că numărul lor nu este mai mic decît la șobolani.
De curînd s‑a dovedit că aceste celule nervoase noi au o capacitate de învățare foarte mare. Cineva ar putea comenta: „Grozav: încă nu au învățat nimic, sînt tinere și proaspete“. Lucrurile nu sînt însă așa de simple. Nu e nicidecum de la sine înțeles că noile celule nervoase și funcționează, căci pentru a‑și exercita funcția trebuie să fie integrate în rețelele existente. Calculatorul meu de pe birou nu devine mai rapid dacă introduc pur și simplu cîteva cipuri pe ici, pe colo. Componentele suplimentare de prelucrare a informațiilor pot fi folosite numai dacă sînt puse în legătură cu cipurile deja existente. La fel cu celulele nervoase noi. Simpla lor prezență în creier nu produce nimic; abia după ce sînt conectate la structurile deja existente pot contribui la funcționarea sistemului în ansamblu.
Așa cum au arătat și alte studii, această integrare în rețelele neuronale existente este chiar premisa pentru supraviețuirea noilor neuroni. Dacă nu sînt integrați, mor după cîteva săptămîni. Cum are loc integrarea? Cu ajutorul unor experimente foarte sofisticate s‑a putut dovedi că ea se realizează prin exact acea activitate pentru care sînt creați neuronii: prin învățare. Important e să nu se învețe doar ceva simplu, ci celulele nervoase noi să fie stimulate cu sarcini dificile. În studiile efectuate asupra șobolanilor s‑a constatat că sarcinile simple de învățare nu împiedică moartea noilor celule nervoase din hipocamp, spre deosebire de sarcinile mai complexe. Pentru a rămîne în viață, neuronii cei noi trebuie solicitați intens după „nașterea“ lor.
De cîțiva ani se știe că celulele nervoase ale șobolanilor cresc în număr mare cînd aceștia au posibilitatea să se miște, de exemplu alergînd pe roata din cușcă. Informația este importantă și cînd vine vorba de oameni. Adesea sînt întrebat de pacienți ce pot face pentru a se menține în formă din punct de vedere mental la bătrînețe. Răspunsul meu îi ia de multe ori prin surprindere: „Uitați de cuvinte încrucișate și sudoku; ieșiți afară și alergați!“ Căci studiile moderne arată că cel mai bun antrenament pentru creier este alergarea. În orice caz, odată formate noile celule nervoase, remestecarea cunoștințelor deja avute nu este de ajuns pentru a le menține în viață. Trebuie învățat ceva cu adevărat dificil.
