Premieră editorială: Bafta, Devla și Haramul

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor, de Mirel Bănică, apărut recent la Editura Polirom.

Există o literatură foarte bogată, ca număr de titluri și volume, cu și despre romi, despre prezența lor în cele mai variate domenii ale activității umane, dar foarte puține (sau deloc, în România...) scrieri dedicate religiei și culturii religioase ale acestora. Practicile și credințele religioase ale romilor se diferențiază de cele ale populației majoritare în care se găsesc: personalizate, fervente, mai puțin dogmatice, încărcate cu revendicări și markeri identitari, chiar și atunci cînd vine vorba de adeziuni masive la noile mișcări evanghelice, în special cultul penticostal. Acest volum, rodul unei cercetări teoretice și de teren de aproape trei ani, își propune să răspundă unei nevoi de cunoaștere, atît din partea cercetătorilor, cît și a publicului larg pasionat de lumea romilor. Deși este vorba de o culegere de studii din domenii distincte (etnografie, imagologie, antropologie), rezultatul final aruncă o nouă lumină asupra permanenței și schimbărilor din domeniul religiei și culturii religioase ale acestei etnii pe cît de fascinante, pe atît de puțin cunoscute.

Mirel Bănică (n. 1971) este doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva (2004). Între anii 2005 şi 2008 a efectuat stagii de cercetare şi practică profesională la Universitatea Laval (Canada) şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. A publicat volumele: „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate (Paideia, 2007), Fals jurnal de căpşunar (Institutul European, 2007) şi Religia în fapt. Studii, schiţe şi momente (EIKON, 2015). De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut: Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30 (2007), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare, 2007) şi Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (2014; premiul de excelenţă al revistelor Dilema Veche şi Observator cultural, precum şi distincţia „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Nonficţiune”, acordată de Asociaţia Editorilor din România şi Ministerul Culturii, toate în anul 2015).

****

Ce este un gagiu? Am simţit pe propria piele, atunci când mă aflam pe teren: un „străin”, cel care nu este „de-al nostru”, tolerat poate, dar niciodată acceptat. Atenţie, nu respins în totalitate, cu brutalitate (mai puţin în unele situaţii excepţionale care impun „închiderea” totală în faţa străinilor), dar nici primit cu dezinvoltură: cu naturaleţe şi ospitalitate, cu bunătate chiar, dar nu şi cu deplină deschidere. Această tensiune (nu opoziţie, ci „tensiune”) între două concepte, două feluri-de-a-te-afla-în-lume, apare în numeroase studii şi articole dedicate romilor. Este o chestiune familiară specialiştilor, dar, iarăşi, nu toţi cei care citesc acum aceste rânduri sunt neapărat familiarizaţi cu anumite „subtilităţi” ale domeniului. Încep prin a-l menţiona – cum altfel? – pe Leonardo Piasere, care încearcă o „definiţie” a gagiului: „Din punct de vedere cognitiv, gagii sunt acele fiinţe umane care nu sunt romi. Toţi gagiii sunt anonimi în ochii romilor. Starea de anonimat merge de la general la particular. Orice individ care nu este rom este desemnat drept «gagiu». Termenul este utilizat şi în relaţie cu o meserie. Astfel, nu mergi la mecanic pentru a-ţi repara maşina, ci la gagiul mecanic” (Piasere, 1985: 138). Piasere scoate în evidenţă două exemple de meserii, două excepţii, cazuri particulare identificate ca atare de către romi: poliţistul (sesé, în dialectul grupului din nordul Italiei pe care l-a studiat) şi preotul (rasaj). Şi antropologul italian adaugă că „pentru buna funcţionare a lumii romilor, gagiul are un rol esenţial, din punct de vedere economic, politic şi simbolic. Legătura cu religia este şi ea menţionată în context: lumea gadge produce principiile esenţiale ale «supranaturalului» şi pe administratorii acestuia, preoţii în principal. Lumea «noastră» [cea în care romii sunt obligaţi prin forţa lucrurilor să-şi ducă traiul – n.m.] este o lume care trebuie să fie tot timpul cunoscută, explorată, «domesticită » (la figurat), o lume ostilă asupra căreia ei nu au decât un control dificil, parţial şi întotdeauna efemer” (ibidem: 139).

François de Vaux de Foletier plasează discuţia despre relaţia rom-gagiu tocmai la finalul cărţii extrem de complete şi documentate pe care o dedică istoriei şi culturii romilor. Foarte reţinut, sobru şi documentat în tot ceea ce a scris şi cercetat de-a lungul vremii, acest mare specialist francez al domeniului leagă relaţia noastră cu romii de viitorul lor cu noi, printre noi. Citatul este ceva mai lung, dar îl reproduc ca atare pentru că, din păcate, mă îndoiesc că acest volum atât de important pentru cunoaşterea romilor, intitulat Le Monde des Tsiganes (1983), va fi disponibil prea curând şi pentru cititorul din România: „Antagonismul dintre ţigan şi gagiu este reciproc. Ţiganii ţin mult la caracterul lor specific, iar termenul de gadjo are totuşi ceva peiorativ – semnificaţia lui se situează între «ţărănuş» şi «om simplu, de la ţară, sedentar naiv». Ţiganul spune despre sine că este un rom, iar soţia sa, o romni. În acelaşi timp, există două morale în lumea gitanilor: una de uz intern, în general conduita strictă, şi alta de uz extern (...). Pe de altă parte, sedentarii au o atitudine de dispreţ şi de ostilitate, alimentată de prejudecăţi şi legende. Costumele, diferenţa fizică, veşmintele au făcut din ţigani fiinţe umane profund diferite, care continuă să rămână străine în ţările în care se află. Dacă în viitor vom dori să le impunem o bunăstare care nu li se potriveşte, ar însemna să condamnăm la eşec toate tentativele de sedentarizare” (Vaux de Foletier, 1983: 207).