Premieră editorială: Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal de Cătălin Pavel, apărut recent la Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc vineri, 31 mai, ora 17.30, la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2019, standul Editurii Humanitas.

Cătălin Pavel (n. 1976) este doctor în arheologie și scriitor. A par­ticipat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Troia și Gordion). Burse doctorale și post-doctorale la Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Universitatea din Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim și Colegiul Noua Europă din București.

„În primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu. M-a pus să învăț, cît de cît, latinește și m-a luat, în practica de vară, la Capidava, șantierul său preferat din Dobrogea. Profesorul a avut generozitatea să-mi dea, la sfîrșitul anului întîi (cînd cursul lui se încheia), un sfat părintesc: «Optează pentru arheologie, căci în anii care urmează o să te înhațe marii profesori Schileru, Frunzetti, Hăulică și am să te pierd!» Cam așa s-a și întîmplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat și prin pedagogia lui Constantin Noica) a rămas viu și divers în continuare. Acum, citind cartea de față despre «Arheologia iubirii», mi-am dat seama că – și dacă rămîneam arheolog – aș fi ilustrat mai curînd uneltele, optica, stilul și temele lui Cătălin Pavel. În orice caz, asta mi-aș fi dorit! Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aș fi întîlnit în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model.“ – Andrei Pleşu

„Uneori nu ne rămîne decît să reconstruim sentimentele plecînd de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întîmpla într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cît de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului?
Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și că obiectele – şi oasele –, oricît de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormîntul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin genealogii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mîinilor – ca în arheologie.“ – Cătălin Pavel

*****

Cea mai veche îmbrățișare din lume a fost găsită la Valdaro, aproape de Mantova. Cazul a fost făcut celebru de presă, pentru care combinația dintre macabru și erotic nu e lipsită de oarecare interes. Un arheolog român nu se va putea împiedica să vorbească, dată fiind datarea scheletelor, despre „dragoste și revoluție”, chiar dacă aici ar fi, desigur, vorba de „revoluția neolitică”. Asta e o etichetă folosită, încă de acum o sută de ani, de arheologi ca V. Gordon Childe pentru a desemna schimbările uriașe și ireversibile din culturile preistorice provocate de sedentarizare. Adică de momentul cînd vînătorul-culegător devine agricultor și nu mai citește Viața ca o pradă și Vînătoarea regală, ci Sorgul roșu și De veghe în lanul de secară.

În februarie 2007, așadar, s-au făcut la Valdaro niște săpături pentru cercetarea unei villa rustica romane, destul de banale, din secolul 1 p. Chr. E o perioadă care se întinde cam de la Augustus la Domițian. Lucrările au scos la iveală, pe neașteptate, o necropolă cu morminte din Neolitic și Epoca Bronzului, în mici grupuri pașnice și izolate. Tomba 2 cuprindea oasele a doi adulți, foarte probabil un bărbat și o femeie, îngropați ochi în ochi, îmbrățișați și cu picioarele flexate (chircite) și întrepătrunse. Conform datării cu C14, asta se întîmpla acum ceva mai mult de 5000 de ani. Înmormîntările duble sînt extrem de rare în neolitic; în Italia, de pildă, nici 1% din mormintele cunoscute. Chiar și în acele puține cazuri e în general vorba de o mamă și un copil, sau de un om și un animal. Tot la Valdaro, de altfel, au fost găsiți un bărbat și un cîine la picioarele sale în mormînt, lucru și el excepțional la această dată timpurie. […]

Din cîte știu, la Valdaro nu s-au făcut analize ADN, care între altele ar fi tranșat și problema sexului. Italienii s-au întrebat în primul rînd altceva, și anume cam ce mîncau cei doi, așa că au cercetat, de pildă, proporția de zinc și de stronțiu din oase, esențială pentru înțelegerea regimului alimentar. Analizele pe mangan și magneziu (care presupun consumul de legume) și cupru (care indică la rîndul lor consumul de carne), nu arată nimic deosebit față de alte morminte contemporane cu cei doi amanți preistorici. Măcar aflăm astfel că faptul că se iubeau mai tare decît vecinii nu se reflectă în diferențe de regim sau de metabolism al cuprului. Nici între cei doi îndrăgostiți nu sînt de altfel mari diferențe din punctul ăsta de vedere, deși întotdeauna unul iubește mai mult. Singura diferență remarcabilă pe care o găsesc în tabelele cu rezultate ține de concentrația de plumb în tibiile lor (în femur și în coaste e cam la fel). Mai exact, tibia bărbatului are o concentrație de 5 ori mai mare de plumb decît tibia femeii. Or, plumbul nu vine aproape niciodată dintr-o sursă alimentară. El ajunge în oase de obicei prin expunerea omului la plumb în alt mod, să zicem din cauza unor conducte de plumb, pe care preistoria, desigur, nu și le permite. În 1998 s-au analizat în Japonia oase din perioada Edo (secolele 17–19), aparținînd unor samurai și unor pescari și agricultori, dovedindu-se că samuraii aveau concentrații mult mai mari în oase, datorită utilizării cosmeticelor de lux cu plumb – din nou, absente în preistorie. Plumbul mai poate ajunge în oase după moarte, din sol; dar atunci de ce, dată fiind înmormîntarea simultană, tibiile bărbatului au o concentrație de plumb mai mare decît cele ale femeii? O teză de doctorat recent susținută în Italia, care prezintă analizele, nu ridică, din păcate, tocmai această întrebare care mă chinuia pe mine. Multe publicații arheologice de altfel sînt bine căptușite cu date furnizate de științele conexe, date a căror abundență e însă absurd să o glorifici în absența unei interpretări.

În ansamblu, tot ce se poate spune în registru culinar despre acest amor neolitic este că cei doi mîncau multe legume, dar cam puține proteine. Oase de animale din acea vreme nu s-au găsit la Valdaro, ca să poată fi folosite ca referință, cum ar fi fost ideal. Concluzia finală a unuia din rapoartele specializate nu e lipsită de lirism: dieta lor era „departe de a fi optimă” din punctul de vedere al aportului de magneziu și cupru.

În presă, bineînțeles, s-a adus mereu vorba de Romeo și Julieta. Cum altfel? Verona se află la nici o oră de mers cu mașina, iar Mantova e locul exilului lui Romeo. În plus, vîrstele celor doi sînt foarte aproape de vîrstele eroilor lui Shakespeare, deși ar trebui să le calibrăm pentru Neoliticul tîrziu, unde speranța de viață trebuie să fi fost sub 30 de ani. Mai potrivit ar fi să invocăm aici poezia augustană. Într-una din elegiile lui Properțiu, umbra iubitei, Cynthia, îi spune: mox sola tenebo/mecum eris, et mixtis ossibus ossa teram („curînd te voi îmbrățișa doar eu, cu mine vei fi, și-mi voi amesteca oasele cu ale tale“)..