„Prăbușirea”, de F. Scott Fitzgerald, la Polirom

Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Prăbușirea, de F. Scott Fitzgerald, apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo, ediție de Edmund Wilson, volum disponibil şi în ediţie digitală.

Un autoportret extrem de personal al ascensiunii şi decăderii unui mare scriitor, marcat de amestecul de romanţios şi realism ce reprezintă trăsătura distinctivă a lui F. Scott Fitzgerald, Prăbuşirea urmează povestea declinului său subit, la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, de la succesul eclatant la disperarea pustie, precum şi a recuperării sale îndîrjite. Această antologie revelatoare, care include cele mai viscerale eseuri ale lui Fitzgerald – laolaltă cu scrisorile expediate sau primite de la prietenii săi Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos şi Edmund Wilson (cel care a elaborat acest volum la puţin timp după moartea lui Fitzgerald) –, ne vorbeşte despre un bărbat plin de farmec şi talent, pe care exuberanţa şi geniul l-au făcut să devină un simbol al Epocii Jazzului, iar nesăbuinţa l-a doborît.

„Nu poţi pretinde că l-ai citit pe Fitzgerald dacă nu ai citit Prăbuşirea.” (The New Leader)

„Scînteietor şi tragic... Fitzgerald îşi explică decăderea de la rangul de romancier de primă mînă la cel de scribălău hollywood-ian. Rezultatul este un extraordinar studiu de caracter, complet lipsit de reţineri sau muşamalizări.” (Time)

„Epuizarea fizică şi spirituală a lui Fitzgerald este descrisă sclipitor, iar eseurile au o francheţe uluitoare.” (The New York Review of Books)

„Începem să înţelegem afecţiunea noastră neobişnuită pentru acest scriitor. El nu avea nici un fel de armură... Plonja direct în inima nesăbuită a tuturor lucrurilor, la fel cum a plonjat în fîntîna arteziană de la Plaza.” (E.L. Doctorow)

„Dureroasă, revelatoare, nepreţuită pentru aceia dintre noi cărora le pasă de arta scrisului.” (The Saturday Review)

Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) s-a născut la St. Paul, Minnesota. A publicat primul roman, This Side of Paradise (Dincoace de Paradis; Polirom, 2005, 2013), în 1920. Capodopera sa Marele Gatsby a apărut în anul 1925 (Polirom, 2002, 2007, 2011, 2013, 2017). Următorul mare roman, Tender Is the Night (Blîndeţea nopţii; Polirom, 2001, 2009, 2016), a fost publicat în 1934. Fitzgerald a mai scris The Beautiful and Damned (Cei frumoşi şi blestemaţi, 1922; Polirom, 2008, 2018) şi The Love of the Last Tycoon (Dragostea ultimului magnat, publicat postum, în 1941; Polirom, 2010, 2015). Este şi autorul mai multor volume celebre de povestiri.

***

Prăbușirea (fragment)

E prea devreme ca să scriu despre Epoca Jazzului cu detașare și fără să fiu suspectat că sufăr de arterioscleroză prematură. Mulți oameni sînt încă predispuși la accese violente de vomă atunci cînd nimeresc accidental peste unul dintre cuvintele ei tipice – cuvinte care între timp și‑au pierdut vitalitatea, cedînd locul unor expresii venite din lumea interlopă. E o epocă la fel de moartă precum decadenții ani 1890 în 1902. Și totuși scriitorul de azi întoarce deja spre ea o privire nostalgică. Ea l‑a propulsat, ea l‑a măgulit, ea i‑a adus mai mulți bani decît ar fi visat el vreodată prin simplul fapt că le‑a spus oamenilor că simțea la fel ca ei, că trebuiau să facă ceva cu toată acea energie nervoasă acumulată și neconsumată în timpul Marelui Război.

Acea perioadă de zece ani care a plonjat spectaculos în moarte în octombrie 1929, de parcă i‑ar fi venit greu să se demodeze și să piară liniștită în patul ei, a început în 1919, cam în același timp cu revoltele de 1 Mai. Atunci cînd poliția călare a năvălit peste flăcăii demobilizați de la țară, care căscau gura la oratorii din Madison Square, o astfel de acțiune era sortită să‑i îndepărteze pe tinerii mai inteligenți de ordinea predominantă. Noi nu ne aminteam nimic din cele zece amendamente la Constituție pînă ce nu le‑a popularizat Mencken, însă știam că o astfel de tiranie își avea locul în țărișoarele acelea agitate din sudul Europei. Dacă afaceriștii îmbuibați cu foie gras aveau un asemenea efect asupra guvernului, atunci poate că intr‑adevăr merseserăm la război pentru împrumuturile lui J.P. Morgan. Însă cum eram sătui de cauze mărețe, n‑a existat decît o scurtă izbucnire de indignare morală, ilustrată de Dos Passos în Trei soldați. În scurt timp am început să ne bucurăm și noi de o parte din roadele bunăstării naționale, iar idealismul nostru răbufnea doar atunci cînd ziarele elaborau melodrame din povești precum cea a lui Harding și a găștii din Ohio sau cea a lui Sacco și Vanzetti. Evenimentele din 1919 ne‑au făcut mai degrabă cinici decît revoluționari, în ciuda faptului că acum scotocim cu toții prin cufere, intrebindu‑ne unde naiba am pus șapca libertății – „Știu că era pe‑aici“ – și bluza de mujic. O trăsătură specifică a Epocii Jazzului a fost lipsa completă de interes față de politică.

A fost o epocă a miracolelor, a fost o epocă a artelor, a fost o epocă a exceselor și a fost una a satirei. Pe tronul Statelor Unite ședea o momîie cu ifose, care se agita să șantajeze cu un aer uman, iar un tînăr elegant a venit în grabă aici ca să reprezinte tronul Angliei. O droaie de fete tînjeau după tînărul englez. Bătrînul american gemea în somn, așteptînd să fie otrăvit de nevastă, la îndemnul unui Rasputin feminin care la acea vreme avea ultimul cuvînt în problemele noastre naționale. Dar, dincolo de toate astea, pînă la urmă lucrurile au ieșit așa cum am vrut noi. Cum americanii își comandau costume cu toptanul din Londra, iar croitorii de pe Bond Street s‑au văzut nevoiți să accepte să‑și adapteze croiul la taliile înalte și gustul pentru haine mai largi ale americanilor, în America a pătruns ceva subtil, stilul omului. În perioada Renașterii, pentru a‑și împodobi piciorul, Francisc I își îndrepta privirea spre Florența. Anglia secolului al XVII‑lea maimuțărea curtea regală franceză, iar acum cincizeci de ani ofițerii din trupele de gardă germane își cumpărau hainele civile de la Londra. Îmbrăcămintea de gentleman – simbolul „puterii pe care omul trebuie s‑o dețină și s‑o transmită de la o rasă la alta“.

Eram cea mai puternică națiune. Cine să ne mai spună nouă ce e la modă și ce e distractiv? Izolați în timpul Marelui Război european, am început să scotocim prin teritoriile neștiute din Sud și din Vest, în căutare de tradiții și distracții – și acolo se găseau destule la îndemînă.

Prima revelație socială a stîrnit o vîlvă disproporționat de mare față de noutatea ei. Încă de prin 1915 tinerii lăsați de capul lor din orașele mai mici au descoperit intimitatea mobilă a automobilului pe care Bill îl primea la șaisprezece ani ca să fie „independent“. La început giugiuleala părea aventură extremă chiar și în acele condiții extrem de favorabile, dar foarte curînd au început schimburile de mărturisiri și toate poruncile străvechi au fost încălcate. Deja în 1917 găseai referiri la astfel de flirturi drăgălașe și relaxate aproape în orice număr din Yale Record sau Princeton Tiger.

Însă giugiuleala în formele sale ceva mai îndrăznețe era apanajul claselor mai avute – în rîndul celorlalți tineri vechiul standard a rămas dominant pînă la sfîrșitul războiului, iar un sărut însemna că urmează o cerere în căsătorie, după cum au descoperit cîteodată, îngroziți, tinerii ofițeri ajunși în orașe străine. Abia în 1920 vălul a căzut complet – Epoca Jazzului era în plină înflorire.